Statul franc merovingian

În secolul al IV-lea francii, divizaţi în două ramuri, salieni şi ripuari,
vegetau în Toxandria, regiune care, din perspectivă geografică, se
confundă, aproximativ, cu Brabantul de astăzi. În a doua jumătate a
veacului următor, francii ripuari ocupau Masivul Renan, de la Mainz la
Bonn, în timp ce francii salieni, situaţi mai la nord, rămâneau fideli alianţei
cu Roma. Comandantul militar roman Aegidius îi alungă pe vizigoţi din
Orléans, iar succesorul său, comitele Paulus, îi izgoneşte pe saxoni,
cooperând cu forţele militare ale regelui franc salian Childeric, fiul lui
Meroveu.
Clovis (Chlodovec), urmaşul lui Childeric, este întemeietorul dinastiei
merovingiene. După ce ajunge rege al francilor (481), el promovează o
politică premeditată de extensiune şi unificare statală. În primul rând îşi
elimină toţi rivalii şi opozanţii din interiorul comunităţii france. Îşi stabileşte reşedinţa la Tournai. Apoi, pe parcursul anului 486, încorporează
în regatul său statul lui Syagrius, stăpânul unei entităţi politice postromane
din Galia, cu reşedinţa la Soissons.
În 493, Clovis se căsătoreşte cu principesa burgundă catolică Clotilda.
Sub influenţa soţiei, dar şi din oportunism politic, Clovis se botează la
Reims, cu concursul Sfântului Remy, împreună cu 2 000 de războinici. În
urma acestui proces de convertire, francii devin singura seminţie de
orientare catolică, în mijlocul unei multitudini de neamuri germanice, care
se creştinaseră în varianta eretică, ariană. În 496 şi apoi, din nou, în 505,
Clovis îi învinge pe alamani şi-i constrânge să se supună. Marea realizare
politică a proaspătului convertit nu a fost însă expediţia organizată, în anul
500, împotriva regelui burgund Gondebaud, care a constituit, practic, mai
mult o răfuială de familie, ci cea din 507, împotriva regelui vizigot Alaric
al II-lea, soldată cu victoria istorică a francilor de la Vouillé. Monarhul
vizigot s-a numărat printre victimele bătăliei. Intervenţia paşnică, dar
autoritară, a regelui ostrogot Theodoric în arbitrarea şi dezamorsarea
conflictului le-a facilitat vizigoţilor păstrarea Septimaniei, adică a regiunii
dintre Pirinei şi Ron. Întrucât ostrogoţii, învingători ai burgunzilor,
anexează Provenţa (Provence), cele două regate gotice rămân învecinate pe
mai departe, ameninţând să devină o importantă putere ariană în zona
Mediteranei Occidentale, mai ales după ce vizigoţii i-au oferit coroana lui
Theodoric.
În 511, după moartea lui Clovis, Regatul Franc, care înglobase şi
regiunile sud-vestice ale fostei Galii, până la Pirinei, după victoria de la
Vouillé, a fost împărţit între fiii săi, Thierry, Clodomir, Childebert şi
Chlothar. Ultimul, mort în 561, a lăsat alţi patru urmaşi, Charibert,
Gontran, Sigebert şi Chilperich, care vor fragmenta, la rândul lor,
formaţiunea statală pe care o moşteniseră.
Expansiunea va continua, în condiţiile unor rivalităţi intestine, şi după
dispariţia lui Clovis. Septimania, Provenţa, Burgundia, Thuringia şi, mai
târziu, Bavaria sunt anexate sau constrânse să accepte o relaţie de
subordonare. Cuceririle se încheie după 560. Urmează o perioadă de
războaie civile. Unitatea regatului este restabilită (613) de către Chlothar al
II-lea, căruia i-a succedat cel mai faimos monarh merovingian, Dagobert
(629-639). Renumele acestuia se explică prin faptul că i-au urmat la tron o
serie de regi lipsiţi de personalitate şi instinct politic. Posteritatea sau,
poate, chiar contemporaneitatea i-a botezat „regii trândavi”. În statul franc merovingian, regatul (regnum-ul) e asimilat cu
patrimoniul funciar. Este transmisibil ereditar, dar cu excluderea femeilor.
Descendenţii masculini sau colaterali împărţeau regatul în mod echitabil, în
concordanţă cu înţelegerile de natură politică şi strategică survenite între ei.
În timpul vieţii, regele putea să-şi dezmoştenească descendenţii masculini,
tăindu-le părul lung şi expediindu-i la mănăstire. Monarhul avea dreptul de
a negocia şi chiar de a înstrăina părţi din regnum-ul său. Partajele
succesorale erau definitive şi absolute.
Administraţia centrală a statului merovingian gravita în jurul
palatului regal (palatium, aula regis). Corpul administrativ central era
compus din mai mulţi funcţionari superiori (palatini, aulici), care aveau
atribuţii oarecum similare cu nişte miniştri dintr-un stat modern.
Coordonatorul acestui grup de palatini era majordomul (maior domus),
supremul administrator al palatului şi al regatului. Numit şi revocat de
şeful statului, el n-a fost, în general, conducătorul unei înalte aristocraţii
anarhice şi opozante, ci tocmai adversarul acesteia. Spre sfârşitul
secolului al VII-lea, demnitatea respectivă se fixează într-o singură
familie nobilă şi se transmite pe cale ereditară.
Sub ordinele majordomului îşi îndeplineau atribuţiile următorii palatini:
senescalcus (un fel de stolnic), comes stabuli (administratorul
grajdurilor regale), cammerarius (şeful aprovizionării), abbas palatii
(paznicul relicvelor), referendarius (cancelar), pincernarius (pivnicer),
thesaurarius (trezorier), comes palatii (un fel de vornic). Printr-un ordin
regal se mai convoca, uneori, o adunare consultativă, numită concilium
sau placitum. În secolul al VII-lea se conturează un consiliu lărgit
(conventus generalis), din care făceau parte toţi agenţii regali din
provincii şi înalţii demnitari ecleziastici.
În organizarea sistemului administrativ local, francii au apelat la
modelul roman, preexistent. În fruntea fostelor circumscripţii romane
(civitas, territorium, pagus), regii merovingieni au desemnat un judex
publicus (rang roman târziu) sau un comes (grafio). Aceştia cumulau
toate atribuţiile administrative şi erau revocabili. În schimbul prestaţiei
lor, puteau exploata pământurile fiscului şi-şi puteau însuşi o treime din
valoarea amenzilor. Subordonaţii comitelui se numeau ministri sau
juniores. Când circumscripţiile erau prea întinse, se organizau
subdiviziuni, gestionate de vicari sau vicecomiţi. Mai exista o categorie
de funcţionari mărunţi, care-i cuprindea pe tribuni şi centenari. Uneori,
mai multe circumscripţii teritoriale erau subordonate unui duce (dux), superior în rang faţă de comiţi. Acesta dispunea de propria sa echipă de
ministri. Exista şi un organ de control compus din missi regales (trimişii
regali), care aveau atribuţiile unor inspectori.
În Regatul Merovingian s-au menţinut toate impozitele romane,
precum şi procedeele fiscale pe care le comportau acestea. Impozitele
directe erau de două genuri: capitatio terrena (impozit funciar) şi
capitatio humana (impozit personal). Perceperea obligaţiilor fiscale se
făcea pe baza unor recensăminte prealabile (libri censuales sau polyptici).
În a doua jumătate a secolului al VI-lea, întrucât regii merovingieni n-au
revizuit situaţia statistică din acele libri censuales, moştenite de la
romani, s-au declanşat numeroase revolte antifiscale. Impozitele directe
erau percepute de comite, prin intermediul aşa-numiţilor exactores.
Impozitele indirecte erau mult mai diverse: vămi (telonea), taxe
pentru întreţinerea drumurilor şi a podurilor (rotaticus, pulveraticus,
pontaticus), obligaţia de a-l găzdui pe suveran, însoţit de suita sa
(hospitalitas) şi rechiziţii în favoarea armatei (procuratio). Primele două
categorii de impozite erau arendate unor telonearii. Alte surse de câştig
ale monarhilor merovingieni erau: domeniile (villas) regale (curtea naveta
între aceste reşedinţe), veniturile din justiţie (amenzi) şi din exploatările
miniere, prăzile de război (o vreme încă trase la sorţi) şi, poate, baterea
monedei.
În vremea dinastiei merovingiene nu exista o armată permanentă.
Nobilii războinici din anturajul suveranului (antrustiones) constituiau
doar o gardă personală restrânsă. În cazul unui conflict militar de
proporţii, la ordinul regelui, orice supus valid era dator să presteze
serviciul militar, pe cheltuială proprie. Comiţii comandau trupele
recrutate din propria lor circumscripţie administrativă, iar ducii erau
comandanţi de armată. Întrucât aceste trupe de diletanţi aveau o eficienţă
militară îndoielnică, mulţi regi merovingieni au recurs şi la mercenari
străini. Abia o dată cu iminenţa invaziilor sarazine (musulmane),
majordomii se vor strădui să recruteze o veritabilă armată de profesie.
Cu sedentarizarea francilor şi întemeierea statului franc, care se va
dovedi cel mai viabil dintre regatele barbare germanice, se încheie cel
de-al doilea val de migraţii (Völkerwanderungen) sau invazii (invasions).