Regatul ostrogoţilor din Italia

Regele Odoacru al Italiei, care-l detronase pe ultimul împărat al Romei,
Romulus Augustulus, în anul 476, s-a dovedit un conducător viguros.
A anexat Dalmaţia după moartea lui Iulius Nepos (486), împăratul roman
alungat de pe tron în anul 475, şi a respins un atac al rugilor, care forţaseră
frontiera danubiană. Victoriile lui Odoacru erau apreciate favorabil de
locuitorii Italiei, dar erau prost receptate la Constantinopol. Imperiul
Roman de Răsărit avea tot interesul să submineze un stat germanic
puternic, amplasat la frontierele sale. Factorul destabilizator la care a recurs
a fost Theodoric (493-526), regele ostrogoţilor.
Ostrogoţii erau o populaţie barbară germanică, învinsă de huni în
stepele nord-pontice (370) şi târâtă până în Panonia. Abia în 454, după
lupta de la Nedao, în care hunii sunt înfrânţi de o coaliţie tribală germanică,
condusă de gepizi, ei reuşesc să se emancipeze de sub dominaţia nomazilor
asiatici. În vremea împăratului Zenon (474-491), sub comanda noului lor
rege, Theodoric, pradă Peninsula Balcanică, asediază Constantinopolul şi îi
înving pe vecinii din nord, gepizii (482-488). Basileul constantinopolitan
s-a decis să-i utilizeze pe aceşti aliaţi incomozi şi imprevizibili, cantonaţi în
Peninsula Balcanică, în scopul alungării uzurpatorului Odoacru din Italia.
Monarhul ostrogot s-a dovedit un instrument eficient şi propice al
intereselor politice bizantine.
Susţinut de Imperiul Roman de Răsărit, Theodoric şi-a început
campania în anul 489 şi a devenit teoretic stăpânitorul Italiei, după victoria
de la Verona (30 septembrie 489). După moartea înzestratului său strateg,
generalul Tufa şi fiind concomitent abandonat de o parte a armatei,
Odoacru se repliază în reşedinţa sa din Ravenna. Drept urmare, Theodoric
reuşeşte să-l înfrângă definitiv pe rivalul său doar în anul 493, iar prin
convenţia încheiată cu împăratul Anastasius I (491-518), în anul 497, e
recunoscut rege al ostrogoţilor, precum şi împuternicit, patricius al
Constantinopolului în Peninsula Italică. În realitate, el a guvernat teritoriile
preluate de sub stăpânirea lui Odoacru ca un suveran autocefal.
Theodoric a conservat instituţiile romane, cu precădere aparatul fiscal,
administrativ şi serviciile publice. A perpetuat colaborarea cu Senatul,
aristocraţia romană şi corpul de funcţionari. A încurajat coexistenţa germanicilor arieni cu romanii catolici, până în anul 524, când l-a arestat pe
papa Ioan I (523-526). Puterea militară era deţinută în exclusivitate de goţi.
Senatorii Boethius, Symmachus şi Cassiodor s-au bucurat de consideraţie, o
îndelungată perioadă de timp, mai exact până când s-au lăsat atraşi într-un
complot antigermanic, orchestrat de curtea constantinopolitană. A
înfrumuseţat Ravenna, unde, de altfel, s-a ridicat şi mausoleul său. În
administrarea provinciilor Theodoric a instituit un parteneriat între guvernatorii
romani şi comiţii ostrogoţi. Pe plan extern, Theodoric consolidează
solidaritatea cu regatele barbare din vecinătate, stabilind relaţii dinastice cu
francii, burgunzii, vizigoţii şi vandalii. Pe franci îi izolează, după 507, de
Marea Mediterană. Theodoric îi face cadou regelui burgund un ceas cu apă,
iar celui franc, Clovis, un cântăreţ la chiteră şi un medic bizantin. El
figurează în cântecele de vitejie germane din Evul Mediu, în ipostaza eroului
Dietrich.
După moartea lui Theodoric (526) devine regentă fiica sa, Amalasuntha.
Ea urma să exercite temporar prerogativele regale, în numele fiului ei minor
Athalaric (526-534), dar, întrucât se oferise să colaboreze cu bizantinii împotriva
vandalilor, în 533, e detronată şi exilată într-o insulă a lacului Bolsena.
După moartea moştenitorului ei (534), e ales rege Theodahad (534-536), o
rudă a lui Theodoric dintr-o ramură colaterală.
Peninsula Italică e invadată de trupele generalului Belizarie, sosite din
Africa, în anul 535, la rugăminţile Amalasunthei, care fusese detronată şi
exilată. Drept represalii, ostrogoţii o ucid pe prizoniera de sânge regal (535).
Theodahad, dovedindu-se un strateg total ineficient în confruntările cu
bizantinii, e înlocuit cu un comandant energic, pe nume Vitigis (536-540).
În ciuda bravurii sale şi a tentativei de a-l izola pe Belizarie între zidurile
Romei, noul rege nu poate anihila invazia. În anul 540 se vede nevoit să
capituleze, la Ravenna.
Se părea că bizantinii reuşiseră să-şi impună supremaţia în Italia. Drept
urmare, Belizarie e strămutat în Orientul Apropiat, pe Eufrat, pentru a
respinge atacurile perşilor. Ostrogoţii, insuficient pacificaţi, se răscoală
împotriva corpului de ocupaţie bizantin, sub conducerea lui Hildibad
(540-541). În urma asasinării acestuia, în anul 541, e ales rege al
ostrogoţilor nepotul său, Totila (541-552), care se va dovedi un general
inspirat şi competent. După o campanie îndelungată, purtată cu forţe
restrânse, aproximativ 5 000 de războinici, el reuşeşte, până în anul 546, să
readucă sub controlul ostrogoţilor aproape întreaga Peninsulă Italică şi să
pătrundă triumfător în Roma. Belizarie, revenit pe frontul occidental, recuperează Roma, dar, ulterior, e înlocuit cu eunucul Narses (549). Totila,
printr-un elan războinic remarcabil, recâştigă Roma (550), Corsica,
Sardinia, Dalmaţia şi Ravenna, dar în final e învins şi ucis de bizantini, în
lupta de la Tadinae/Gualdo Tadino (552). Conduşi de un nou rege,
întreprinzătorul Teja, ostrogoţii angajează cu vicleanul general Narses o
confruntare finală, în Campania, la poalele muntelui Vezuviu, în toamna
anului 552. Suferind o înfrângere catastrofală (regele lor moare în luptă),
goţii se retrag în Apenini, unde vor capitula în anul 555.