Avarii. O populaţie de stepă în Europa Centrală

Avarii sunt o populaţie migratoare originară din vasta stepă asiatică.
Fac parte, probabil, din marea familie a neamurilor turcice. Pe la
mijlocul veacului al VI-lea sunt semnalaţi la nord de Marea Caspică. Sub
conducerea kaganului Baian, avarii ajung la Dunăre. Împăratul Iustinian nu
le permite traversarea frontierei şi, în consecinţă, îşi continuă deplasarea
spre vest. Istoria avarilor e evocată în lucrările unor autori laici sau
ecleziastici bizantini, dar şi occidentali, precum: Menandru, Teofilact
Simocata, Constantin Porfirogenetul, Ioan din Efes, Theodor Synkellos,
Grigore din Tours, Paulus Diaconus şi Eginhard (Einhard).
În anii 561-562 avarii agresează frontierele statului franc merovingian,
dar sunt respinşi, pe Elba, de regele Chlothar I. În 566 repetă atacul, iar de
această dată, monarhul franc, Sigibert I, răscumpără pacea, oferind
kaganului Baian o sumă semnificativă. După acest prim succes, în alianţă
cu longobarzii, avarii distrug statul gepizilor, care ocupa o parte din
Pannonia şi părţile nord-vestice ale Transilvaniei (567). Principalii
beneficiari ai succesului vor fi nomazii asiatici, întrucât aliaţii lor germanici
au preferat, în anul următor, să se îndrepte spre Peninsula Italică.
Aproximativ în anul 570, avarii îşi consolidează poziţiile în Pannonia şi
devin un vecin imprevizibil şi incomod, cu precădere pentru Imperiul
Constantinopolitan. Bizantinii le achită tribut încă din anul 581. Onorarea
respectivei obligaţii pecuniare nu-i scuteşte însă de eventuale razii
inopinate. În anul 582, kaganul Baian cucereşte şi pustieşte oraşele
bizantine Sirmium şi Singidunum, cu ocazia unui raid întreprins la sud de
Dunăre, în fruntea războinicilor săi. La sfârşitul secolului al VI-lea şi
începutul secolului al VII-lea avarii pradă Emona (Liubliana), precum şi
ţinuturile Istria şi Friuli. Împăratul bizantin Maurikios (592-602), utilizând
talentele strategice ale generalului său Priskos, organizează o suită de
atacuri victorioase asupra hoardelor avare, inclusiv la nord de Dunăre. Succesele respective vor fi anulate de răscoala trupelor de pe limesul
dunărean, condusă de Phokas. În anul 626, coalizaţi cu perşii şahului
Cosroes al II-lea şi slavii din Balcani, avarii asediază, fără prea mult
succes, Constantinopolul, profitând de absenţa basileului Heraklios.
Ei vor fi eliminaţi din regiunea sud-dunăreană de succesele bulgarilor,
dar vor constitui însă în continuare un pericol pentru nordul Italiei şi
Europa Centrală. Bavarezii şi populaţia slavă sunt principalele lor victime.
După ce francii cuceresc Bavaria (743), avarii vor fi nevoiţi să se confrunte
cu un adversar mult mai dificil decât foştii lor vecini. În consecinţă, intuind
primejdia, vor propune pace suveranului franc Carol cel Mare (782).
Acesta, iritat de atacurilor avarilor asupra Bavariei şi a regiunii Friuli, va
riposta prin două campanii nimicitoare, în anii 791 şi 795-796. Pepin, fiul
lui Carol, distruge ringul (reşedinţa) monarhiei bicefale avare, compusă din
kagan şi jugurrus. Avarii, care practicaseră cu obstinaţie animismul şi
şamanismul, influenţate, se pare, de budism şi zoroastrism, acceptă să se
creştineze, în anul 805. Ulterior, principii lor acceptă să devină vasali ai
francilor (811). După ce au lăsat o amintire funestă populaţiilor din
proximitatea lor, avarii dispar din istorie în mod aproape misterios. Din
anul 822 nu mai sunt menţionaţi de documente.