Longobarzii în Peninsula Italică

Instalarea regatelor gotice şi france, în Europa Occidentală, părea să fi
instaurat un interval de echilibru în epoca – numită de majoritatea istoricilor
medievişti – Antichitatea Târzie. Această configuraţie politică aparent
stabilă va fi tensionată şi în final dezagregată de campaniile împăratului
bizantin Iustinian, iniţiate în vederea restabilirii unităţii originare a
Imperiului Roman. Intervenţia militară a cezarului constantinopolitan
împotriva ostrogoţilor din Italia a favorizat instaurarea unui vid de putere în
regiune şi a trezit interesul pentru o eventuală expansiune spre sud-vest,
printre populaţiile germanice din zonele central-europene.
Deja în anul 568, longobarzii îşi fac apariţia în Câmpia Padului.
Unitatea politică a Peninsulei Italice, restabilită de Iustinian (555), durase
ceva mai mult de un deceniu. Longobarzii, originari probabil din Scandinavia,
au migrat spre sud, aşezându-se temporar, într-o primă etapă, pe
coasta meridională a Balticii. În anul 5 î. Hr. sunt învinşi de Tiberiu pe
Elba, iar în anul 167 d. Hr. se aşează în vecinătatea Panoniei romane.
Izvoarele tac, o vreme, în privinţa lor. În anul 489, ei reapar ca invadatori în
ţinuturile locuite de rugi (sudul Austriei), care rămăseseră neprotejate după
succesul lui Odoacru în Peninsula Italică.
La sfârşitul secolului al V-lea, longobarzii sunt semnalaţi în Panonia,
convertiţi la creştinismul arian şi practicând o viaţă seminomadă. Regele
lor, Wacho (510-540), îşi sporeşte prestigiul, căsătorindu-şi fiicele cu regii
merovingieni şi întreţinând relaţii amicale cu Bizanţul. Acest stat panonic
al longobarzilor prosperă, fiind situat pe importanta arteră comercială care
lega Aquileea de Marea Baltică. În schimbul unor recompense substanţiale,
promise de Iustinian, Andoin, succesorul lui Wacho, cooperează la
succesul decisiv pe care-l obţin bizantinii în Italia împotriva ostrogoţilor
(552). Alboin (? – 572), fiul lui Andoin, declanşează o vastă migraţie a
longobarzilor spre sud-vest (568), după ce, în anul precedent, se aliase cu
avarii, o populaţie de stepă nou-venită, pentru a-i zdrobi pe gepizi, rivalii şi
vecinii săi germanici orientali. Trupele sale forţează limes-ul de la Friuli şi
invadează Câmpia Padului, cucerind rapid Aquileea, Treviso, Vicenza,
Verona, Brescia, precum şi oraşele fortificate Milano, Padova, Mantova şi
Cremona. Singură Pavia rezistă vreme de trei ani (569-572) în faţa
invadatorilor.
În ciuda faptului că Alboin e asasinat (572) şi Cleph, un rege ales
pentru a-l înlocui, e ucis la rândul său (574), longobarzii străpung Apeninii,
consolidându-şi controlul nu numai în partea septentrională, ci, inclusiv, în
unele regiuni meridionale din Peninsula Italică, unde întemeiază ducatele
de Spoleto şi Benevento. Pe fondul climatului de instabilitate care e
instaurat de tendinţele centrifuge ale ducilor germanici, pe parcursul
următorului deceniu de interregn, bizantinii reuşesc să-şi fortifice poziţiile,
instalând la Ravenna un atotputernic exarh (reprezentantul puterii imperiale
bizantine) şi organizând, în perimetrul fostelor provincii, ducatele de
Pentapolis, Tuscia, Roma şi Neapole.
Regalitatea longobardă e reinstaurată în anul 584. Beneficiarul e
Authari, fiul lui Cleph. Dar abia Agilulf (590-616), succesorul lui Authari,
se angajează pe calea ireversibilă a reconcilierii cu populaţia indigenă, greu
încercată în anii de anarhie, căsătorindu-se cu Teodolinda, o bavareză
catolică şi atrăgându-i, în jurul palatului său din Monza, pe supravieţuitorii
tradiţionalelor pături conducătoare ale Italiei.
În faţa ineficacităţii exarhului bizantin, papa Grigore cel Mare
(590-604) îşi asumă responsabilitatea protejării Cetăţii Eterne. Negociind
direct cu regele Agilulf, îi îndepărtează în trei rânduri pe longobarzi din
împrejurimile Romei. Concomitent, se străduieşte să-i convertească pe
invadatori, fără a obţine rezultate semnificative. În anul 604, îl botează pe
Adaloald, moştenitorul tronului, dar masa compactă a cuceritorilor rămâne
în continuare ataşată arianismului. De altfel, pe parcursul secolelor
VII-VIII, longobarzii îşi continuă expansiunea în detrimentul zonelor de
stăpânire bizantină, ocupând Padova (602), Genova (643) şi Tarentul (675).
În 751, ei reuşesc să cucerească Ravenna, capitala exarhatului.
Până la dezagregarea sa, în a doua jumătate a secolului al VIII-lea,
regatul longobard a fost destul de vag articulat. Provincia romană a fost
înlocuită cu ducatul. Spre deosebire de ostrogoţi, care-l menţinuseră,
longobarzii au distrus aparatul administrativ roman. În consecinţă, regii şi ducii îşi acumulau veniturile cu ajutorul intendenţilor, numiţi gastaldi, de
pe vastele domenii rurale, confiscate, probabil, de la proprietarii autohtoni.
Vămile şi taxele percepute la traversarea podurilor furnizau doar profituri
minime.
În pofida faptului că se romanizează în câteva generaţii, populaţia
longobardă îşi păstrează organizarea tradiţională în farae, grupuri familiale
independente, constituite din ţărani-soldaţi. Monarhia e electivă. Regele,
care controlează efectiv doar regiunea numită ulterior Lombardia, e ales de
duci, dar puterea sa contrastează vizibil cu autoritatea liderilor semnificativi
ai acelor farae. Începând cu anul 626, reşedinţa puterii regale e fixată la
Pavia.
În restul Peninsulei Italice, ducii longobarzi, a căror funcţie era
ereditară, adoptă o politică independentă radicală. Suitele regilor şi ale
ducilor sunt constituite din aşa-numiţii gasindi, protejaţi de un wergeld
superior şi recompensaţi cu posesiuni funciare apreciabile. Arimanii sunt
obligaţi să presteze serviciu militar, în schimbul pământurilor cu care
fuseseră înzestraţi şi beneficiază de toate drepturile civile. Ei constituie
casta războinicilor. Aldii sunt supuşii aristocraţiei militare. Se bucură de o
libertate individuală limitată şi au un statut similar cu cel al colonilor
romani. Sclavii sunt utilizaţi la cultivarea pământului, la creşterea
animalelor şi în producţia artizanală.
În replică la politica iconoclastă promovată de împăraţii bizantini din
dinastia Isauriană, papa Ştefan al II-lea (752-757), după ce sesizează
intenţia regilor longobarzi, Liutprand şi Aistulf, de a cuceri întreaga Italie,
inclusiv teritoriile din Exarhatul de Ravenna şi Pentapoli, asupra cărora
pontificatul roman îşi afirma autoritatea spirituală, cere doar formal spijin
curţii constantinopolitane, pentru ca, apoi, să-şi caute un nou protector, în
persoana regelui francilor, Pepin. Alianţa cu monarhul carolingian se
încheie la Ponthion (754). Ştefan al II-lea, primul papă care trece Alpii,
pentru a se adresa barbarilor, îl unge din nou pe Pepin, împreună cu fiii săi,
Carol (viitorul Carol cel Mare) şi Carloman şi le acordă titlul de „patriciu al
romanilor”. În respectiva calitate, regele franc devenea, în locul împăratului
bizantin, protectorul pontificatului roman.
Oarecum compensatoriu, Pepin întreprinde două campanii victorioase
împotriva longobarzilor (754/756). Teritoriile recucerite de la germanici nu
le va restitui bizantinilor, ci le va dărui urmaşilor Sfântului Petru. Astfel a
fost constituit Statul Pontifical, cu largul concurs al regilor carolingieni.
Întrucât regele longobard, Desideriu, încercase, printr-o serie de manevre, să smulgă anumite teritorii din patrimoniul papalităţii, regele franc, Carol
cel Mare intervine în Italia, la cererea suveranului pontif Adrian I
(772-795). Francii obţin o victorie decisivă la Pavia (774). Desideriu, care,
temporar, fusese cumnatul suveranului franc, e detronat şi internat într-o
mănăstire. Carol cel Mare îşi însuşeşte, triumfător, coroana de fier a regilor
longobarzi. Doar ducatele longobarde din Italia meridională vor supravieţui
tendinţelor de expansiune ale francilor.