Celtii

Celţii

Cele mai vechi referiri la celţi aparţin autorilor eleni Hecateu din
Milet, Herodot şi Xenofon. Aceştia îi evocă mai ales în calitate de
mercenari. Grecii secolului al V-lea î.Hr. utilizau termenul de celţi
(κελτοι) şi ca denumire generică pentru toate seminţiile hiperboreene.
Informaţii mult mai ample şi nuanţate cu privire la civilizaţia celtică din
antichitate oferă operele autorilor greco-latini şi latini Polibiu, Poseidonios,
Strabon, Caesar, Pliniu cel Bătrân, Titus Livius şi Pompeius Trogus.
Spectaculoasa expansiune a celţilor din zonele Europei Centrale spre
regiunile mediteraniene coincide cu epoca fierului La Tène. În secolele
IV-III î. Hr. izvoarele consemnează raidurile galilor în Peninsula Italică şi
cele ale galaţilor în Peninsula Balcanică. Primii ameninţă frecvent Roma,
în timp ce ultimii pradă sanctuarul lui Apollo de la Delfi (279 î. Hr.), iar
apoi trec în Asia Mică şi se stabilesc pe râul Halys. Polibiu nu statuează
nici o diferenţă între celţi şi galaţi. În latină galaţii devin gali. Doar cei din
Galia Transalpină sunt desemnaţi în continuare prin denumirea de celţi
(celtae). Dacă iniţial angajează conflicte cu mecedonienii, o dată cu epoca
elenistică, celţii devin mercenari în slujba grecilor şi a cartaginezilor. Declinul neamurilor celtice se declanşează la sfârşitul secolului al
III-lea î. Hr., pe fondul contraofensivei iniţiate de latini. În secolele II şi I
î. Hr., romanii supun atât Galia Cisalpină cât şi Galia Transalpină.
Trupele împăratului Claudiu, comandate de Aulus Plautius, guvernatorul
Panoniei, ocupă regiunea meridională a Britaniei (43 d. Hr.), la un secol
după Caesar, care organizase prima incursiune peste apele Canalului
Mânecii (Oceanus Britannicus) în anul 55 î. Hr.. În timpul domniei lui
Nero, guvernatorul Caius Suetonius Paulinus atacă insula Mona (azi
Anglesey), unde se afla centrul rezistenţei druide. Cea mai mare parte a
Britaniei, cu excepţia Caledoniei (Scoţia de azi), este cucerită şi pacificată
în urma campaniilor întreprinse de guvernatorul Iulius Agricola, socrul
istoricului Cornelius Tacitus, în anii 78-86 d.Hr.. Stăpânirea romană în
Britania a durat aproape patru secole, răstimp în care, împăraţii Hadrian,
Antoninus Pius, Septimius Severus şi Severus Alexander s-au confruntat
atât cu revoltele autohtonilor celţi cât şi cu atacurile caledonienilor şi ale
picţilor, populaţii cu o reputaţie proastă, din stratul preceltic, cantonate la
nord de celebra fortificaţie cunoscută sub denumirea de „valul lui
Hadrian”.
În secolul al IV-lea, după unele versiuni chiar mai devreme, scoţii
sau goidelii din Irlanda, se insinuează în nordul Britaniei şi-i absorb
treptat pe picţi şi caledonieni. Cu complicitatea acestora, întreprind
raiduri devastatoare în provincia romană Britania, ajungând până la
Londinium. Vor fi respinşi de campaniile împăraţilor Constantinus
Chlorus şi Theodosiu cel Mare. Sub numele de scotti, atecotti sau
hibernii, celţii din Irlanda organizează atacuri succesive, după anul 350 în
Britania şi Galia sau se infiltrază, probabil în calitate de federaţi, în
peninsulele occidentale (Cornwall, Wales-ul de Sud şi Nord). În cea de–a
doua jumătate a secolului următor ei fondează regatul Dalriada, care
cunoaşte o extindere spectaculoasă spre nord şi est în timpul regelui
Aedan Mac Gabrain. Expansiunea stagnează după anul 603, datorită
replicii războinice a northumbrienilor. Picţii, slăbiţi de atacurile
normande, se supun, în anul 843, monarhului scot Kenneth Mac Alpin.
Unificată iniţial sub denumirea de Alban, ţara va adopta ulterior numele
cuceritorilor săi şi va deveni Scoţia.
Societate celtică prezintă trăsături identice în Irlanda, Scoţia, fosta
Britanie romană şi Armorica. Seminţiile celtice, se pare, au fost doar vag
animate de simţul coeziunii şi al organizării politice centralizate. Triburile
(tuath) erau constituite din familii mici (derbfine) şi ginţi/clanuri (fine). Regii tribali (ri) erau recrutaţi din pătura nobiliară (flaithi), de obicei din
familia predecesorului şi desemnaţi de şefii de clanuri, care, la rândul lor,
fuseseră aleşi la sugestia marilor proprietari (aires). Regele convoca
adunarea anuală a tribului (oenach) şi exercita jurisdicţia prin intermediul
unui judecător regal (brithem rig). Uneori se ajungea la o formă
superioară de agregare politică. În fruntea unei federaţii de 30 de triburi
era ales un rege provincial (ruiri). Abia în secolul al X-lea, pe fondul
invaziilor normande, s-a instituit demnitatea regală supremă, prin
alegerea unui rege al întregii Irlande (ri ruirech). Vendetta (faida) era
evitată prin aplicarea unor amenzi. Ofensele şi delictele, ca şi la vechii
germani, erau răscumpărate prin compensaţii achitate în femei- sclave sau
vaci. Pentru uciderea unui rege tribal, infractorul urma să doneze rudelor
victimei 7 sclave şi 21 de vaci. Se recurgea uneori la ordalii. Cei ce-şi
susţineau nevinovăţia erau supuşi la proba apei fierte. Vinovaţii care nu-şi
puteau plăti amenda erau condamnaţi la exil.
Filizii în Irlanda şi barzii în Ţara Galilor erau poeţi, care au transmis
pe cale orală, genealogiile regale şi marile cicluri epice, precum ciclul din
Ulster, ciclul din Leister şi Mabinogion-ul galez. Casta sacerdotală a
celţilor era compusă din druizi. Aceştia, aparent inofensivi, întrucât practicau
astronomia, astrologia şi profeţia, au fost pricipalii promotori ai răscoalelor
antiromane. Unii interpreţi identifică în panteismul druidismului
preocupări legate de nemurirea şi transmigraţia sufletului (metempsihoză)
şi-l apropie de filosofia pitagoreică. Panteonul celtic poate fi reconstituit
din surse narative greco-latine (Caesar – De Bello Gallico, Strabon –
Geografia, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică, Dio Cassius – Istoria
romană şi Lucanus – Pharsalia) şi din izvoare celtice târzii, precum
epopeea irlandeză Mabinogion sau culegerile din secolul al XIV-lea,
intitulate Cartea albă din Rhydderch şi Cartea roşie din Hergest. În
Pharsalia e evocata triada de divinităţi uranice şi chtoniene Teutates,
Esus, Taranis. Caesar îl identifică în scrierile sale pe Teutates cu Mercur,
inventatorul artelor, stăpânul drumurilor şi al călătoriilor, pe Taranis cu
Jupiter, stăpânul cerului, iar lui Esus îi atribuie calităţi specifice zeilor
latini Mercur şi Marte. În rest, panteonul celţilor e populat de peste 400
de divinităţi, din care 300 sunt pomenite o singură dată în izvoare. Printre
zeii majori ai celţilor pot fi evocaţi Lug, protectorul războinicilor, Dagda,
promotorul abundenţei şi al fertilităţii, Ogmios, asimilat lui Hercule,
inventatorul scrierii sacre ogamice, Cernunnos, stăpânul lumii subpământene
Llyr, divinitatea marină. Dintre zeităţile feminine mai importante sunt Epona/Rhiannon, protectoarea echidelor, Rosmerta,
Birgit, Arduina şi triada cu atribuţii necunoscute Morigana, Nemain,
Macha. Animalele sacre adorate de celţi erau cerbul, taurul, calul, porcul
mistreţ şi ursul.