Regatul african al vandalilor

La începutul secolului al V-lea, constrânse de presiunea pe care o
exercitau hunii, mai multe populaţii barbare au început să se
deplaseze spre vest, în paralel cu cursul superior al Dunării. Protagoniştii
acestei migraţii inopinate au fost marcomanii şi quazii (etnii cunoscute sub
denumirea colectivă de suevi), precum şi vandalii asdingi şi silingi,
coalizaţi cu un clan de alani (populaţie de origine iraniană), dislocat din
regiunea caucaziană. Ţinta acestor invadatori era provincia Galia, care li se
părea vulnerabilă.
În ultima zi a anului 406, coaliţia barbară traversează Rinul îngheţat, în
zona oraşului Mainz. Nici o armată romană nu era disponibilă, la ora
respectivă, pentru a interveni în Galia. Cu mare întârziere, vor fi
mobilizate, în final, garnizoanele din Britania. Întrucât nu întâmpinaseră
nici un obstacol major, invadatorii au jefuit sistematic provincia, până în
anul 409, când au traversat Pirineii. În anul 412, li se recunoaşte calitatea
de federaţi (aliaţi) în Spania şi li se pun la dispoziţie patru provincii iberice.
Vandalii silingi se aşează în Baetica, alanii în Lusitania şi Hispania
Carthaginensis, iar suevii şi vandalii asdingi în Galicia. Vandalii erau
originari din Iutlanda sau, eventual, din Suedia. Asdingii şi silingii sunt
evocaţi de Pliniu, Ptolemeu şi Dio Cassius, care-i situează pe litoralul
baltic, în secolul I d.Hr.. Vizigoţii, instrumentaţi de curtea imperială romană, năvălesc la sud de Pirinei, în anul 418, sub conducerea regelui
Wallia, pentru a distruge aşezările alanilor şi ale vandalilor silingi.
Sub conducerea regelui Gaiseric (Genserich), vandalii asdingi părăsesc
colţul nord-vestic al Peninsulei Iberice şi, după ce aspiră din Baetica
rămăşiţele alanilor şi ale vandalilor silingi, traversează Coloanele lui
Hercule, de la Tarifa la Tanger (429). Se pare că ei atacaseră experimental,
deja în anii precedenţi, Balearele (426) şi baza navală romană de la
Cartagena (428). Nu se ştie cum au învăţat să navigheze.
Ajuns pe litoralul nordic al Africii, regele vandal străbate, cu cei 80
000 de însoţitori ai săi (războinici, femei, copii, bătrâni şi sclavi), întreaga
Mauretanie, de la Tingis la Cirta. După ce ocupă Hippo Regius (430),
barbarii germanici iau cu asalt capitala provinciei Africa, Cartagina, pe
care, însă, nu vor reuşi să o cucerească decât în anul 439. În rada portului
vor captura o impozantă flotă romană, cu ajutorul căreia, în anul următor,
vor jefui Sicilia.
În anul 442, împăratul Valentinian al III-lea (424-455) se decide să
tolereze regatul întemeiat de vandali în Africa de Nord. În zonă, acestora li
se recunoscuse calitatea de federaţi încă din anul 435. Ei vor recurge la
deposedări funciare masive. Foştii latifundiari vor fi expediaţi în Italia sau
în Orient. Guvernarea vandalilor în Africa de Nord a fost sumară şi deseori
intolerantă. Sistemul lor administrativ era rudimentar. Au fost instalaţi
episcopi arieni în locul celor catolici, măsură care a nemulţumit profund
populaţia autohtonă majoritară. Latina s-a păstrat însă ca limbă uzuală.
După ce aprofundează tainele navigaţiei, vandalii îşi extind dominaţia
asupra Mediteranei Occidentale, încorporând în regatul lor Corsica,
Sardinia (455), Balearele şi Sicilia (468). Sub conducerea regelui Gaiseric,
ei cuceresc Roma (455), printr-un atac-surpriză, efectuat dinspre mare.
Pretextul pentru raidul lor pirateresc l-a constituit degradarea climatului
politic din Imperiul Roman de Apus. Patriciul Aetius, care îi respinsese pe
hunii lui Attila din Galia (451-452), fusese asasinat din ordinul împăratului
Valentinian al III-lea, în anul 454. În primăvara anului următor, partizanii
talentatului general se răzbună, lichidându-l pe perfidul monarh. Puterea
imperială eşuează în mâinile senatorului Petronius Maximus. Acesta nu-i
sancţionează pe ucigaşii predecesorului său, dar se grăbeşte să o ia de
nevastă pe Eudoxia, văduva respectivului. În plus, o căsătoreşte pe
Eudosia, una dintre fiicele acesteia, cu Palladius, propriul său fiu.
În acest context politic viciat de abuzuri, spre sfârşitul lunii mai, în anul
455, vandalii, acompaniaţi de maurii care îi rămaseseră fideli defunctului împărat Valentinian al III-lea, debarcă la gurile Tibrului, în ipostaza de
răzbunători ai monarhului asasinat şi adversari ai uzurpatorului. O buna parte
a populaţiei, panicată, părăseşte Cetatea Eterna. Întrucât îl identifică printre ei
pe Petronius Maximus, fugarii se decid să-l lapideze, considerîndu-l
principalul vinovat pentru catastrofa care se contura şi-i aruncă cadavrul în
Tibru (31 mai 455).
Papa Leon cel Mare, care-şi dovedise aptitudinele diplomatice cu doi
ani mai devreme, purtând tratative cu Attila, are o întâlnire extra portas cu
Gaiseric, cu ocazia căreia îl imploră să nu incendieze Roma şi să nu-i ucidă
locuitorii. Regele vandal a respectat pretenţia suveranului pontif. Fără a
comite atrocităţi sau distrugeri de proporţii, a spoliat oraşul îndelung şi
mult mai sistematic decât goţii lui Alaric. În cele 14 zile de jaf (2-16 iunie
455), vandalii au răpit tezaurele palatului imperial de pe Palatin, inclusiv pe
cel al templului din Ierusalim, adus cu patru secole în urmă, la Roma, de
către împăratul Titus, au confiscat toate statuile din metal nobil pe care
le-au mai găsit prin temple, precum şi preţioasa veselă liturgică a
bisericilor, au smuls acoperişul templului lui Jupiter, care fusese construit
din bronz placat cu aur şi le-au luat în robie atât pe văduva lui Valentinian
al III-lea cât şi pe fiicele acesteia, alături de o întreagă cohortă de senatori şi
alte personalităţi de vază. Toate navele invadatorilor, încărcate de pradă, au
ajuns cu bine în rada portului Cartagina, cu excepţia celei care transporta
statuile pagâne ale templelor romane. La cererea împăratului roman
oriental Marcian, Eudoxia şi fiica sa Placidia au fost eliberate din
captivitate şi autorizate să plece la Constantinopol. În urma raidului vandal,
Roma şi-a pierdut majoritatea bogăţiilor mobiliare pe care le acumulase în
decursul glorioaselor secole de expansiune. În plus, populaţia oraşului s-a
redus la aproximativ 80 000. Şi totuşi, în pofida diverselor speculaţii
eronate, termenul de vandalism a fost creat abia în anul 1794, de episcopul
francez Gregoire de Blois.
În schimbul unui tribut anual, monarhul vandal a retrocedat, în anul 476,
regelui germanic din Peninsula Italică, Odoacru, o parte din Sicilia. Se pare
că, în anul 500, regele ostrogot Teodoric a cucerit efectiv vestul insulei.
Următorii regi vandali, Hunerich (477-484) Gunthamund (484-496),
Thrasamund (496-523) şi Hilderich (523-530), vor avea de înfruntat
revoltele indigenilor din substratul preroman, maurii şi berberii.
În anul 533, împăratul bizantin Iustinian îl trimite pe generalul Belizarie
într-o campanie împotriva vandalilor. Cu complicitatea ostrogoţilor,
bizantinii navighează spre Africa, via Sicilia, şi-i atacă prin surprindere pe
germanici. Regele Gelimer (530-534) era în Sardinia, cu o parte a armatei.
Belizarie ia în stăpânire, fără efort, atât Cartagina (15 septembrie 534), cât şi întreaga provincie. Când revine şi cealaltă jumătate a armatei vandale, el o
învinge, îl face prizonier pe rege şi-l expediază la Constantinopol, în
compania tuturor tezaurelor capturate ( evident şi cel al templului din
Ierusalim). Guntharid, ultimul şef vandal, care conduce o mişcare de
rezistenţă împotriva bizantinilor, e ucis în anul 546. Istoria vandalilor
sfârşeşte în neant.