Victoria împăratului roman Septimius Severus împotriva parţilor a
discreditat dinastia Arsacizilor, de tradiţie elenistică. În respectiva
conjunctură de criză politică şi nemulţumire populară, Ardaşir,
fiul lui Sâssân, preot la templul Anâhita din Persepolis, profitând de funcţia
militară pe care o deţinea (argapet – comandant de fortăreaţă), îl învinge,
în anul 224, pe Artaban al V-lea, suveranul legitim, şi-l detronează.
Noua dinastie sasanidă va călăuzi destinul perşilor vreme de patru
secole (224-651). Sistemul politic federalist, promovat de monarhii parţi, e
înlocuit de totalitarism. Mazdeismul, credinţa tradiţională a perşilor încă
din vremea Ahemenizilor, devine religie de stat. Preotul Tansar transcrie
cartea sacră, Avesta (imnurile şi profeţiile lui Zarathustra), în limba
pehlevi, vorbită de populaţie.
Societatea e divizată în caste etanşe, după tipicul arian al
indo-europenilor: magii, nobilii (prinţii, numiţi chatradâr, şefii de clan,
numiţi vispuhr, marii nobili, numiţi warzug, şi oamenii liberi, numiţi azat),
funcţionarii (scribi, scriitori, medici, poeţi, astrologi, funcţionari de cancelarie), meşteşugarii, comercianţii şi agricultorii. Căsătoria între caste
era interzisă. Segregaţia socială era legiferată prin Cartea celor 1000 de
sentinţe judiciare. Oamenii liberi lipsiţi de proprietate erau supuşi la
corvezi şi trebuiau să presteze serviciu militar. Beneficiau de un statut
oarecum similar cu cel deţinut de şerbi, în societatea medievală
occidentală. Sclavii erau împărţiţi în două categorii: bandaks (de origine
autohtonă), utilizaţi în calitate de servitori, agricultori, mineri şi chiar
soldaţi, şi anchahriks (proveniţi din rândul prizonierilor de război).
Întemeietorii dinastiei sasanide se intitulau şah-in-şah (împăraţi).
Persoana suveranului era divinizată. Curtea Sasanizilor era concentrată în
cetatea de la Ctesiphon, iar în sezonul estival se muta în reşedinţa de la
Bishapur. Curtenii erau de trei ranguri: rude, nobili apropiaţi de persoana
monarhului şi trupe de divertisment (bufoni, jongleri, muzicanţi,
saltimbanci). În viaţa privată, monarhul persan era înconjurat şi slujit de
eunuci. Ocupaţia sa favorită era vânătoarea. Nobilimea provincială sau cea
din afara anturajului putea contacta persoana suveranului doar cu ocazia
unor evenimente speciale (sărbători, spectacole sau invitaţii nominale).
Imperiul era divizat în şapte satrapii (provincii), conduse de tot atâţia
satrapi, recrutaţi mereu din aceleaşi familii aristocratice. Funcţia se
moştenea ereditar, pe linie masculină. În ciuda faptului că avea trăsături
totalitare şi xenofobe, statul persan era lipsit de o vertebrare birocratică
impecabilă. Şah-in-şah-ul beneficia de un organism administrativ central
(diwan), coordonat de un mare comandor (warzug-framadhar), prototipul
viitorului vizir din monarhiile islamice medievale. Respectivul beneficia de
prerogativele unui vicerege. Membrii diwan-ului aveau atribuţiile unor
secretari de stat şi erau însărcinaţi cu supravegherea minelor şi a
manufacturilor de mătase, întreţinerea drumurilor, controlul staţiilor de
poştă şi colectarea impozitelor.
Pe plan local, autoritatea era exercitată de primarii satelor (dighani),
care, concomitent, aveau şi atribuţia de perceptori. Supuşii persani achitau
un impozit funciar (kharag) şi unul personal (gezit). Impozitul funciar
fluctua între o zecime şi jumătate din recoltă, în funcţie de fecunditatea
solului. Capitaţia (gezit) era impusă supuşilor lipsiţi de proprietate, creştinilor,
evreilor şi orăşenilor.
Relaţiile matrimoniale şi de familie se derulau în statul sasanid după
anumite canoane specifice. Soţul care era, practic, proprietarul soţiei, avea
drept de viaţă şi de moarte asupra acesteia. Putea chiar să o vândă. Soţia
sterilă era restituită familiei, împreună cu o sumă de bani. Bărbatul se putea
căsători inclusiv cu femei care îi erau rude. Putea întreţine mai multe soţii,
precum şi o serie de concubine. Soţia preferată moştenea două treimi din
averea soţului defunct.
Monarhii sasanizi au restructurat şi potenţialul militar al Imperiului
Persan. Din componenţa armatei sunt eliminate trupele de care, iar
contingentele de infanterie pierd din importanţă. În schimb, câştigă teren
cavaleria uşoară, cavaleria grea (catafractarii) şi formaţiunile de elefanţi.
Cavaleria grea îi îngloba pe reprezentanţii marii nobilimi, iar cavaleria
uşoară pe cei ai micii nobilimi. Arcaşii se adăposteau în turnurile ancorate
pe spinarea elefanţilor. În trupele de cavalerie erau adeseori înregimentaţi şi
mercenari barbari (armeni, albani). Infanteria devine treptat apanajul
sclavilor autohtoni (acei bandaks). Istoricul latin Ammianus Marcellinus,
în descrierea pe care o face armatei persane, îi evocă şi pe cei trei
conducători ai forţelor militare sasanide: şeful intendenţei (Eran
ambaragbedh), generalul trupelor de cavalerie (aspabedh) şi comandantul
suprem (Eran spadbedh). Imitând sistemul roman de apărare, strategii
persani vor construi o reţea de fortificaţii, în regiunile de frontieră de la
graniţa cu statele Horezm şi Kushana. Totodată, îşi vor însuşi tehnicile
romane de asediu. În plus, forţa armată iraniană era alimentată de fanatism
şi disciplină.
În opera sa istorică, intitulată Ammiani Marcellini rerum gestarum
libri, acelaşi Ammianus Marcellinus expune sistemul juridic persan.
Legislaţia era sinonimă cu teroarea. Primarii sau clericii exercitau şi funcţia
de judecători. Pedepsele erau terifiante. Prinţii complotişti erau orbiţi, iar
infractorii de drept comun jupuiţi de vii. Precum în justiţia medievală
occidentală, se recurgea frecvent la stabilirea verdictului prin sistemul
ordaliilor (supunerea învinuiţilor la diverse probe, considerate expresii ale
judecăţii divine).
Profitând de aşezarea avantajoasă a statului lor, pe un segment al
aşa-zisului „drum al mătăsii”, suveranii iranieni au încurajat dezvoltarea
producţiei artizanale şi a comerţului de tranzit. Cele mai active centre
urbane erau Bishapur, Gundeshapur şi Nisibis. Pe lângă cea importată din
China, persanii valorificau şi mătasea ţesută în manufacturile locale.
Mirodeniile, parfumul de mosc şi mătasea erau exportate spre Roma, iar
covoarele din Babilon, fardurile din Fars, tămâia din Arabia, coralul din
Marea Roşie şi pietrele preţioase din Siria erau livrate spre Extremul
Orient. Oficializarea religiei mazdeiste, întemeiată pe adorarea celor două
zeităţi esenţiale, Ahriman şi Ahuramazda, s-a realizat cu concursul unui
cler fanatic. Casta sacerdotală a magilor celebra toate ceremoniile, era
riguros ierarhizată şi exercita o influenţă politică apreciabilă. În toate
localităţile funcţionau temple, în care slujeau doi magi. Clericii care se
dedicau supravegherii focului în temple se numeau herbedhs. Înalţii ierarhi
mazdeişti erau aşa-zişii mobedhs. Şeful suprem al cultului religios persan
era marele mobedh. Numirea acestuia se făcea la sugestia suveranului,
întrucât autoritatea respectivului o depăşea pe cea a comandantului suprem
al armatei.
În epoca şahului Şapur I, în Iran se impune un curent religios insolit,
maniheismul. Noua orientare spirituală era un sincretism între creştinism,
mazdeism şi gnosticism. Dualismul maniheist, promovat de Mani
(216-276), descendent al unei prestigioase familii nobiliare persane, a fost,
la început, tratat cu indiferenţă. Aderenţii săi erau împărţiţi în două
categorii: auditori şi perfecţi. Vreme de câţiva ani, Mani predică, cu un
veritabil succes, în India şi Iran. Misionarii săi ajung până în Egipt. E
posibil ca difuzarea rapidă a noii credinţe să fi stârnit îngrijorarea ierarhiei
mazdeiste a magilor. În anul 276, probabil la sugestia marelui mag, Kartir,
şahul Bahram al II-lea dispune arestarea şi întemniţarea lui Mani.
Întemeietorul maniheismului va muri în detenţie, ca un autentic martir.
Adepţii săi se vor refugia fie în Imperiul Bizantin, fie în Asia Centrală, de
unde, în secolele următoare, se vor insinua în Mongolia şi China. Urmaşii
ereticilor maniheeni, care s-au îndreptat spre vest, vor suferi persecuţii din
partea autorităţilor bizantine, mai întâi în Asia Mică, sub denumirea de
pavlicieni, pe parcursul secolului al VI-lea şi, mai târziu, în Peninsula
Balcanică, în calitate de bogomili, începând cu secolul al X-lea. Doctrina
dualistă a fost însuşită şi adoptată, în secolele XI-XII, de disidenţii religioşi
cathari (albigenzi), din sudul Franţei. Împotriva acestora, la îndemnurile
papalităţii, a fost mobilizată, la începutul secolului al XIII-lea, o întreagă
cruciadă.
Până în a doua jumătate a secolului al V-lea, dinaştii sasanizi, Şapur I
(241-272), Bahram al II-lea (276-293), Ormizd al II-lea (302-309) şi Şapur
al II-lea (309-379), vor iniţia o riguroasă politică externă, menită fie să
acapareze teritorii suplimentare, fie să respingă atacurile Romei şi ale
migratorilor asiatici.
În urma unei campanii reuşite, Şapur I pătrunde în Peshawar, capitala
regatului oriental Kushana, condus de o dinastie indo-scitică. Îl învinge şi pe împăratul roman Gordian al III-lea, la Misiche (244). Urmaşul acestuia,
Filip Arabul, negociază pacea şi cedează Armenia iranienilor. Acelaşi
Şapur I cucereşte Antiohia (254), Dura Europos (256) şi-l ia prizonier pe
împăratul Valerian, lângă Edessa. Lumea romană rămâne stupefiată. Abia
în anii următori, aliatul Romei, Odenath, care era regele Palmyrei,
recucereşte Dura Europos, Nisibis şi ameninţă, în două rânduri, capitala
iranienilor, Ctesiphon. Urmaşa sa, regina Zenobia, va deveni însă o aliată a
perşilor.
O dată cu domnia lui Bahram al II-lea, armata sasanidă e nevoită să
respingă atacul regelui din Kushana, Vasudeva al II-lea, care se aliază cu
sarmaţii. Şahul Narses încheie o pace nefavorabilă cu Galeriu şi Diocleţian,
pierzând Armenia şi teritoriile dintre Tigru şi Eufrat. Ormizd al II-lea e
învins şi ucis de arabi. Fiul său, conceput cu o concubină, Şapur al II-lea,
reface prestigiul politic al Imperiului Persan, din vremea omonimului său
predecesor. După ce cucereşte oraşul Merv (342), el distruge cea de-a treia
dinastie din Kushana şi numeşte un vicerege sasanid în Bactria. Duce o
campanie sângeroasă împotriva creştinilor iranieni, considerându-i aliaţi ai
romanilor, şi încheie o pace fructuoasă cu împăratul Iovian, după moartea
lui Iulian Apostatul, obţinând atât Armenia, cât şi oraşul Nisibis. Angajează
conflicte cu alanii şi hephtaliţii (hunii albi). Ultimii, după moartea lui Şapur
al II-lea, jefuiesc Mesopotamia şi pătrund în Kushana (399). Prin urmare,
la sfârşitul secolului al IV-lea, imperiul Sasanizilor era încă intact, dar
barbarii hephtaliţi exercitau presiuni permanente asupra frontierelor sale.
Migratorii hephtaliţi, pe care Şapur al II-lea îi acceptase ca federaţi
(aliaţi) în Kushana, constituie, pe parcursul secolului al V-lea, un regat în
zonă, care în câteva decenii se amplifică spectaculos, înglobând prosperele
regiuni comerciale Bactriana şi Sogdiana. Suveranul persan Perôz
(459-484) va fi mai întâi înfrânt, iar apoi ucis, în confruntările cu aceşti
invadatori, desprinşi din corpul central turcic (se presupune că erau o
ramură a hunilor). Fiul său, Kavâdh, va accede la tron, în anul 488, cu
sprijinul interesat al migratorilor. Devenit o marionetă a hephtaliţilor, acest
suveran lipsit de personalitate va fi alungat de la putere de o răscoală
populară, condusă de Mazdak (m. 529), propovăduitorul unei doctrine de
inspiraţie maniheeană, animată de un program de reformă socială
egalitarist. Kavâdh va reuşi să redevină şah al Persiei abia în anul 499,
apelând la un ajutor militar masiv, furnizat de migratori. Din această
postură subalternă faţă de hephtaliţi, Sasanizii vor reuşi să se emancipeze
doar în a doua jumătate a veacului al VI-lea.
Victoria împăratului roman Septimius Severus împotriva parţilor a
discreditat dinastia Arsacizilor, de tradiţie elenistică. În respectiva
conjunctură de criză politică şi nemulţumire populară, Ardaşir,
fiul lui Sâssân, preot la templul Anâhita din Persepolis, profitând de funcţia
militară pe care o deţinea (argapet – comandant de fortăreaţă), îl învinge,
în anul 224, pe Artaban al V-lea, suveranul legitim, şi-l detronează.
Noua dinastie sasanidă va călăuzi destinul perşilor vreme de patru
secole (224-651). Sistemul politic federalist, promovat de monarhii parţi, e
înlocuit de totalitarism. Mazdeismul, credinţa tradiţională a perşilor încă
din vremea Ahemenizilor, devine religie de stat. Preotul Tansar transcrie
cartea sacră, Avesta (imnurile şi profeţiile lui Zarathustra), în limba
pehlevi, vorbită de populaţie.
Societatea e divizată în caste etanşe, după tipicul arian al
indo-europenilor: magii, nobilii (prinţii, numiţi chatradâr, şefii de clan,
numiţi vispuhr, marii nobili, numiţi warzug, şi oamenii liberi, numiţi azat),
funcţionarii (scribi, scriitori, medici, poeţi, astrologi, funcţionari de cancelarie), meşteşugarii, comercianţii şi agricultorii. Căsătoria între caste
era interzisă. Segregaţia socială era legiferată prin Cartea celor 1000 de
sentinţe judiciare. Oamenii liberi lipsiţi de proprietate erau supuşi la
corvezi şi trebuiau să presteze serviciu militar. Beneficiau de un statut
oarecum similar cu cel deţinut de şerbi, în societatea medievală
occidentală. Sclavii erau împărţiţi în două categorii: bandaks (de origine
autohtonă), utilizaţi în calitate de servitori, agricultori, mineri şi chiar
soldaţi, şi anchahriks (proveniţi din rândul prizonierilor de război).
Întemeietorii dinastiei sasanide se intitulau şah-in-şah (împăraţi).
Persoana suveranului era divinizată. Curtea Sasanizilor era concentrată în
cetatea de la Ctesiphon, iar în sezonul estival se muta în reşedinţa de la
Bishapur. Curtenii erau de trei ranguri: rude, nobili apropiaţi de persoana
monarhului şi trupe de divertisment (bufoni, jongleri, muzicanţi,
saltimbanci). În viaţa privată, monarhul persan era înconjurat şi slujit de
eunuci. Ocupaţia sa favorită era vânătoarea. Nobilimea provincială sau cea
din afara anturajului putea contacta persoana suveranului doar cu ocazia
unor evenimente speciale (sărbători, spectacole sau invitaţii nominale).
Imperiul era divizat în şapte satrapii (provincii), conduse de tot atâţia
satrapi, recrutaţi mereu din aceleaşi familii aristocratice. Funcţia se
moştenea ereditar, pe linie masculină. În ciuda faptului că avea trăsături
totalitare şi xenofobe, statul persan era lipsit de o vertebrare birocratică
impecabilă. Şah-in-şah-ul beneficia de un organism administrativ central
(diwan), coordonat de un mare comandor (warzug-framadhar), prototipul
viitorului vizir din monarhiile islamice medievale. Respectivul beneficia de
prerogativele unui vicerege. Membrii diwan-ului aveau atribuţiile unor
secretari de stat şi erau însărcinaţi cu supravegherea minelor şi a
manufacturilor de mătase, întreţinerea drumurilor, controlul staţiilor de
poştă şi colectarea impozitelor.
Pe plan local, autoritatea era exercitată de primarii satelor (dighani),
care, concomitent, aveau şi atribuţia de perceptori. Supuşii persani achitau
un impozit funciar (kharag) şi unul personal (gezit). Impozitul funciar
fluctua între o zecime şi jumătate din recoltă, în funcţie de fecunditatea
solului. Capitaţia (gezit) era impusă supuşilor lipsiţi de proprietate, creştinilor,
evreilor şi orăşenilor.
Relaţiile matrimoniale şi de familie se derulau în statul sasanid după
anumite canoane specifice. Soţul care era, practic, proprietarul soţiei, avea
drept de viaţă şi de moarte asupra acesteia. Putea chiar să o vândă. Soţia
sterilă era restituită familiei, împreună cu o sumă de bani. Bărbatul se putea
căsători inclusiv cu femei care îi erau rude. Putea întreţine mai multe soţii,
precum şi o serie de concubine. Soţia preferată moştenea două treimi din
averea soţului defunct.
Monarhii sasanizi au restructurat şi potenţialul militar al Imperiului
Persan. Din componenţa armatei sunt eliminate trupele de care, iar
contingentele de infanterie pierd din importanţă. În schimb, câştigă teren
cavaleria uşoară, cavaleria grea (catafractarii) şi formaţiunile de elefanţi.
Cavaleria grea îi îngloba pe reprezentanţii marii nobilimi, iar cavaleria
uşoară pe cei ai micii nobilimi. Arcaşii se adăposteau în turnurile ancorate
pe spinarea elefanţilor. În trupele de cavalerie erau adeseori înregimentaţi şi
mercenari barbari (armeni, albani). Infanteria devine treptat apanajul
sclavilor autohtoni (acei bandaks). Istoricul latin Ammianus Marcellinus,
în descrierea pe care o face armatei persane, îi evocă şi pe cei trei
conducători ai forţelor militare sasanide: şeful intendenţei (Eran
ambaragbedh), generalul trupelor de cavalerie (aspabedh) şi comandantul
suprem (Eran spadbedh). Imitând sistemul roman de apărare, strategii
persani vor construi o reţea de fortificaţii, în regiunile de frontieră de la
graniţa cu statele Horezm şi Kushana. Totodată, îşi vor însuşi tehnicile
romane de asediu. În plus, forţa armată iraniană era alimentată de fanatism
şi disciplină.
În opera sa istorică, intitulată Ammiani Marcellini rerum gestarum
libri, acelaşi Ammianus Marcellinus expune sistemul juridic persan.
Legislaţia era sinonimă cu teroarea. Primarii sau clericii exercitau şi funcţia
de judecători. Pedepsele erau terifiante. Prinţii complotişti erau orbiţi, iar
infractorii de drept comun jupuiţi de vii. Precum în justiţia medievală
occidentală, se recurgea frecvent la stabilirea verdictului prin sistemul
ordaliilor (supunerea învinuiţilor la diverse probe, considerate expresii ale
judecăţii divine).
Profitând de aşezarea avantajoasă a statului lor, pe un segment al
aşa-zisului „drum al mătăsii”, suveranii iranieni au încurajat dezvoltarea
producţiei artizanale şi a comerţului de tranzit. Cele mai active centre
urbane erau Bishapur, Gundeshapur şi Nisibis. Pe lângă cea importată din
China, persanii valorificau şi mătasea ţesută în manufacturile locale.
Mirodeniile, parfumul de mosc şi mătasea erau exportate spre Roma, iar
covoarele din Babilon, fardurile din Fars, tămâia din Arabia, coralul din
Marea Roşie şi pietrele preţioase din Siria erau livrate spre Extremul
Orient. Oficializarea religiei mazdeiste, întemeiată pe adorarea celor două
zeităţi esenţiale, Ahriman şi Ahuramazda, s-a realizat cu concursul unui
cler fanatic. Casta sacerdotală a magilor celebra toate ceremoniile, era
riguros ierarhizată şi exercita o influenţă politică apreciabilă. În toate
localităţile funcţionau temple, în care slujeau doi magi. Clericii care se
dedicau supravegherii focului în temple se numeau herbedhs. Înalţii ierarhi
mazdeişti erau aşa-zişii mobedhs. Şeful suprem al cultului religios persan
era marele mobedh. Numirea acestuia se făcea la sugestia suveranului,
întrucât autoritatea respectivului o depăşea pe cea a comandantului suprem
al armatei.
În epoca şahului Şapur I, în Iran se impune un curent religios insolit,
maniheismul. Noua orientare spirituală era un sincretism între creştinism,
mazdeism şi gnosticism. Dualismul maniheist, promovat de Mani
(216-276), descendent al unei prestigioase familii nobiliare persane, a fost,
la început, tratat cu indiferenţă. Aderenţii săi erau împărţiţi în două
categorii: auditori şi perfecţi. Vreme de câţiva ani, Mani predică, cu un
veritabil succes, în India şi Iran. Misionarii săi ajung până în Egipt. E
posibil ca difuzarea rapidă a noii credinţe să fi stârnit îngrijorarea ierarhiei
mazdeiste a magilor. În anul 276, probabil la sugestia marelui mag, Kartir,
şahul Bahram al II-lea dispune arestarea şi întemniţarea lui Mani.
Întemeietorul maniheismului va muri în detenţie, ca un autentic martir.
Adepţii săi se vor refugia fie în Imperiul Bizantin, fie în Asia Centrală, de
unde, în secolele următoare, se vor insinua în Mongolia şi China. Urmaşii
ereticilor maniheeni, care s-au îndreptat spre vest, vor suferi persecuţii din
partea autorităţilor bizantine, mai întâi în Asia Mică, sub denumirea de
pavlicieni, pe parcursul secolului al VI-lea şi, mai târziu, în Peninsula
Balcanică, în calitate de bogomili, începând cu secolul al X-lea. Doctrina
dualistă a fost însuşită şi adoptată, în secolele XI-XII, de disidenţii religioşi
cathari (albigenzi), din sudul Franţei. Împotriva acestora, la îndemnurile
papalităţii, a fost mobilizată, la începutul secolului al XIII-lea, o întreagă
cruciadă.
Până în a doua jumătate a secolului al V-lea, dinaştii sasanizi, Şapur I
(241-272), Bahram al II-lea (276-293), Ormizd al II-lea (302-309) şi Şapur
al II-lea (309-379), vor iniţia o riguroasă politică externă, menită fie să
acapareze teritorii suplimentare, fie să respingă atacurile Romei şi ale
migratorilor asiatici.
În urma unei campanii reuşite, Şapur I pătrunde în Peshawar, capitala
regatului oriental Kushana, condus de o dinastie indo-scitică. Îl învinge şi pe împăratul roman Gordian al III-lea, la Misiche (244). Urmaşul acestuia,
Filip Arabul, negociază pacea şi cedează Armenia iranienilor. Acelaşi
Şapur I cucereşte Antiohia (254), Dura Europos (256) şi-l ia prizonier pe
împăratul Valerian, lângă Edessa. Lumea romană rămâne stupefiată. Abia
în anii următori, aliatul Romei, Odenath, care era regele Palmyrei,
recucereşte Dura Europos, Nisibis şi ameninţă, în două rânduri, capitala
iranienilor, Ctesiphon. Urmaşa sa, regina Zenobia, va deveni însă o aliată a
perşilor.
O dată cu domnia lui Bahram al II-lea, armata sasanidă e nevoită să
respingă atacul regelui din Kushana, Vasudeva al II-lea, care se aliază cu
sarmaţii. Şahul Narses încheie o pace nefavorabilă cu Galeriu şi Diocleţian,
pierzând Armenia şi teritoriile dintre Tigru şi Eufrat. Ormizd al II-lea e
învins şi ucis de arabi. Fiul său, conceput cu o concubină, Şapur al II-lea,
reface prestigiul politic al Imperiului Persan, din vremea omonimului său
predecesor. După ce cucereşte oraşul Merv (342), el distruge cea de-a treia
dinastie din Kushana şi numeşte un vicerege sasanid în Bactria. Duce o
campanie sângeroasă împotriva creştinilor iranieni, considerându-i aliaţi ai
romanilor, şi încheie o pace fructuoasă cu împăratul Iovian, după moartea
lui Iulian Apostatul, obţinând atât Armenia, cât şi oraşul Nisibis. Angajează
conflicte cu alanii şi hephtaliţii (hunii albi). Ultimii, după moartea lui Şapur
al II-lea, jefuiesc Mesopotamia şi pătrund în Kushana (399). Prin urmare,
la sfârşitul secolului al IV-lea, imperiul Sasanizilor era încă intact, dar
barbarii hephtaliţi exercitau presiuni permanente asupra frontierelor sale.
Migratorii hephtaliţi, pe care Şapur al II-lea îi acceptase ca federaţi
(aliaţi) în Kushana, constituie, pe parcursul secolului al V-lea, un regat în
zonă, care în câteva decenii se amplifică spectaculos, înglobând prosperele
regiuni comerciale Bactriana şi Sogdiana. Suveranul persan Perôz
(459-484) va fi mai întâi înfrânt, iar apoi ucis, în confruntările cu aceşti
invadatori, desprinşi din corpul central turcic (se presupune că erau o
ramură a hunilor). Fiul său, Kavâdh, va accede la tron, în anul 488, cu
sprijinul interesat al migratorilor. Devenit o marionetă a hephtaliţilor, acest
suveran lipsit de personalitate va fi alungat de la putere de o răscoală
populară, condusă de Mazdak (m. 529), propovăduitorul unei doctrine de
inspiraţie maniheeană, animată de un program de reformă socială
egalitarist. Kavâdh va reuşi să redevină şah al Persiei abia în anul 499,
apelând la un ajutor militar masiv, furnizat de migratori. Din această
postură subalternă faţă de hephtaliţi, Sasanizii vor reuşi să se emancipeze
doar în a doua jumătate a veacului al VI-lea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu