Alanii

Alungaţi din Iran, alanii se stabiliseră încă din secolul al IV-lea la nord
de Marea Caspică şi lacul Aral. Deşi erau o populaţie de origine
indoeuropeană, adoptaseră un stil de viaţă asemănător celui turco-mongol. Se
ocupau în exclusivitate cu creşterea turmelor de vite şi, la nevoie, se deplasau
rapid cu ajutorul carelor. Armamentul cavaleriei lor, preluat probabil de la
sarmaţi, consta dintr-o cuirasă de zale, o cască de formă conică şi o lance
lungă. Echipamentul călăreţilor alani anunţa o ţinută deja medievală. După ce
sunt învinse de către huni, în deceniul 360-370, numeroase triburi de alani se
supun cuceritorilor. Altele se refugiază din calea invadatorilor până în
regiunea central-europeană, iar mai târziu înaintează până în Renania. La
frontiera Imperiului Roman de Apus, un grup de alani, condus de regele
Goar, acceptă să-l slujească pe generalul Aetius, contribuind, printre altele, la
suprimarea răscoalei bagauzilor, în timp ce un altul, cârmuit de Respendial,
traversează Rinul, în compania vandalilor şi a suevilor, în iarna anului 406,
jefuieşte Galia, iar apoi năvăleşte în Spania (409). Alanii rămaşi în Galia vor
lupta, alături de romani, împotriva hunilor, în lupta de la Campus Mauriacus
(451). Cei din Peninsula Iberică se stabilesc în Lusitania şi în regiunea
Cartagena. Fiind puţini la număr, alanii au gestionat cu dificultate teritoriile
pe care le luaseră în stăpânire. În anul 418, sunt atacaţi violent de trupele
vizigoţilor, aflate în slujba Romei. Supravieţuitorii acestui conflict sângeros
se aliază cu vandalii asdingi şi-i însoţesc pe aceştia în aventura lor africană,
după o succintă escală în provinciile iberice Galicia şi Andaluzia. Vreme de
un secol, adică până la „reconquista” lui Iustinian (533), istoria alanilor se
împleteşte cu destinul regatului întemeiat de vandali în Africa de Nord.
Numele lor se regăseşte chiar şi în titulatura monarhilor vandali: rex
vandalorum et alanorum.