Apogeul civilizaţiei antice chineze

Imperiul chinez Han s-a dezmembrat în jurul anului 220 d.Hr.

Decadenţa sa a fost determinată de rolul dominant nefast pe care-l

jucau eunucii la curtea imperială şi de consecinţele economice şi militare provocate de Răscoala Turbanelor Galbene, care fusese reprimată

cu mari sacrificii. Pe ruinele Imperiului Han se vor contura trei state cu

veleităţi imperiale: Wei (cu reşedinţa la Luoyang), Wu (cu reşedinţa la

Nanjing) şi Shuhan (cu reşedinţa la Chengdu).

În anul 265 Sima Yan, un general din statul Wei, întemeiază dinastia

Jin (Tsin-Cin). Apoi, sub numele de împăratul Wudi, înfrânge statul Wu şi

reunifică întreaga Chină sub autoritatea sa (280). În anul 304 se

declanşează o nouă criză, prin faptul că doi principi rivali se adresează

etniilor de origine turcică Hiun-nu şi Hian-bei, cerându-le sprijin. Peste

câţiva ani, populaţia barbară Hiun-nu îl proclamă împărat pe Liu-yuan

(308) şi apoi pe fiul său, Liu-tsong (310-318). Liu-tsong va reuşi, după o

serie de eşecuri, să cucerească Luoyang, oraşul de reşedinţă al dinastiei Jin.

Împăratul Huai-ti e capturat şi executat (313). Noul împărat, Min-ti, va

avea aceeaşi soartă, câţiva ani mai târziu, după ce rezistase barbarilor

printre ruinele fostei capitale Chang-an (316).

Dinastia Jin se refugiază pentru o perioadă de aproape trei secole în

China de Sud. Noul împărat, Yuan-ti (318-322), îşi va alege drept reşedinţă

oraşul Nanjing. Astfel, începe o epocă de două sute de ani, numită

„diviziunea dintre nord şi sud”. Nobilimea, oficialii, învăţaţii, dar probabil

şi alte pături ale populaţiei, în jur de un milion de persoane, s-au refugiat în

Imperiul Jin de Sud. Întrucât, în primele decenii de existenţă ale noului stat,

s-a procedat la redistribuiri de terenuri arabile, nu s-a reuşit reglementarea

impozitelor până în anul 364. Regimul marilor proprietăţi funciare, lucrate

cu ajutorul sclavilor şi al clienţilor, rămâne valabil şi la sud de fluviul

Yang-zi.

În plan religios au loc o serie de schimbări. Pe fondul confucianismului

în declin, taoismul, contaminat de budism, cunoaşte o remarcabilă

ascensiune. După sosirea misionarului Kumārijīva (383), din India,

budismul cunoaşte o răspândire rapidă, mai ales prin traducerea textelor

sanscrite. Mulţi convertiţi la budism, de dată recentă, întreprind călătorii

spre ţara de origine a iluminatului Buddha, pentru a colecta manuscrise cu

conţinut religios. Din această categorie de călători face parte şi Fa Hien,

care, în jurul anului 400, întreprinde un pelerinaj de lungă durată în India.

Jurnalul său de călătorie reprezintă o excelentă sursă de informaţii cu

privire la Imperiul Gupta, în vremea maharajahului Ciandragupta al II-lea.

China de Nord are pe parcursul secolelor IV-V o soartă similară cu cea

a Europei Occidentale în secolele V-VI. Triburile invadatoare Hiun-nu îşi

exercită stăpânirea doar până în anul 352. Ultimii lor monarhi sunt alungaţi de o populaţie manciuriană, numită Mu-jong. Noii stăpânitori îşi stabilesc

reşedinţa la Yen (Beijing) şi apoi o mută la Ye (357). Un şef de origine

mongolă sau tibetană, Fu Hien, îndepărtează de la putere populaţia

Mu-jong (370), recucereşte „drumul mătăsii” până în Kaşgaria şi unifică

întreaga Chină de Nord.

În anul 386, triburile tuoba (T’o-Pa), de neam turcic, originare din

regiunea lacului Baikal, ocupă întreaga Chină la nord de fluviul Yang-zi.

Barbarii încearcă să pătrundă şi în Imperiul Jin de Sud, dar sunt respinşi, în

urma bătăliei de la Fe Shui (387). În nord, seminţiile tuoba vor întemeia

dinastia Wei de Nord, care va domina regiunea până la mijlocul secolului

al VI-lea.

Imperiul din sud nu a fost niciodată realmente ameninţat după bătălia

de la Fe Shui. În ciuda faptului că dinastia Jin, compromisă de stilul fastuos

de viaţă şi de rolul major pe care-l aveau în decizii eunucii, e îndepărtată în

anul 420 şi e urmată, la scurte intervale, de patru dinastii neînsemnate,

invadatorii din nord nu vor reuşi să dezorganizeze structurile imperiale,

până în veacul al VI-lea.