Slavii

Masivele deplasări de populaţii din secolele IV-V au pus în mişcare şi
triburile protoslave, care, până atunci, trăiseră între bazinele superioare ale Vistulei şi Niprului, în aşa-numitele mlaştini ale Pripetului,
constituind o pătură rurală, aservită altor populaţii migratoare sau
semisedentare, precum sciţii, sarmaţii şi goţii. Avalanşa etnică, declanşată
de migraţia spre vest a hunilor şi a avarilor, i-a dislocat probabil şi pe slavi
din spaţiul lor primordial. În timp ce triburile slave orientale s-au deplasat
spre nord-est, populând vastul spaţiu euro-răsăritean, până la Volga şi lacul
Ilmen, alţi confraţi de-ai lor au traversat Vistula, Oderul şi Elba, ocupând
teritoriile abandonate de seminţiile germanice. Aşa-numiţii slavi
occidentali s-au aşezat în Moravia, Boemia şi în bazinul Alpilor Orientali.
Sub conducerea avarilor, dar şi mai devreme, în epoca lui Iustinian, ei se
insinuează la sud de Dunăre, profitând de permeabilitatea frontierelor şi,
până la mijlocul veacului al VII-lea, pun stăpânire pe o mare parte din
spaţiul balcanic. Croaţii şi sârbii au fost, se pare, chemaţi tocmai din
Galiţia, de către basileul Heraklios, ca să se instaleze în provincia Illiria
Inferior. Albanezii iliri şi macedo-românii latini, care constituiau substratul
etnic al Peninsulei Balcanice, sunt constrânşi să se refugieze în munţi sau în
regiunile periferice, inospitaliere. Anumite aspecte semnificative din
epopeea migraţiei slavilor sunt oglindite în scrierile autorilor antici târzii
sau medievali, precum Iordanes, Procopiu din Caesareea sau
Pseudo-Fredegarius.