Bulgarii

Pe parcursul secolelor V-VII, bulgarii au avut destinul unei seminţii
obscure de stepă. Erau înrudiţi cu utigurii şi cutrigurii. Aparţineau
grupului etno-lingvistic turanic. În secolul al VI-lea, aşa-numiţii bulgari
negri s-au aşezat în stepele Kubanului. Un alt segment al triburilor bulgare
s-a îndreptat spre râul Kama, unde a întemeiat statul Bulgariei Mari, care
va fi lichidat de invazia mongolă din secolul al XIII-lea. Ceilalţi bulgari
sunt târâţi spre regiunea dunăreană de migraţia avarilor. În secolul al
VII-lea, cu complicitatea bizantinilor şi în alianţă cu slavii, hanul Kubrat
reuşeşte să se emancipeze de sub stăpânirea avară. Se pare că s-a şi
creştinat ulterior. În 676, sub presiunea khazarilor, hanul Asparuh
(640-701) îşi trece supuşii la sud de Dunăre. Întrucât nu reuşeşte să-i
respingă, împăratul bizantin, Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685), se
obligă la plata unui tribut şi recunoaşte stăpânirea bulgară asupra
provinciilor Scythia Minor şi Moesia Inferior (681). Iniţial, capitala statului
protobulgar a fost stabilită la Odessos (Varna). După o vreme a fost mutată
la Pliska. Autoritatea suveranilor bulgari se susţinea pe o ierarhie aulică exotică (bagatur, tarkan, kaokan) şi pe o nobilime militară viguroasă
(boilades). Întrucât îşi recucereşte tronul cu sprijinul hanului Tervel
(701-718), împăratul bizantin, Iustinian al II-lea (685-695) şi (705-711), îi
acordă acestuia titlul de ţar (705). Tot cu ajutorul trupelor bulgare,
succesorul său, Leon al III-lea, îi va alunga pe arabi de sub zidurile
Constantinopolului (717-718). În a doua jumătate a secolului VIII, relaţiile
bulgaro-bizantine se deteriorează. Pe parcursul anilor 755-773 se derulează
un conflict sângeros, de pe urma căruia statul bulgar va ieşi mult slăbit.
Ostilităţile bulgaro-bizantine se reiau în vremea hanului Krum (808-814),
care cucereşte mai întâi Serdica (Sofia), în 809, pentru ca, în a doua fază a
campaniei, să-l învingă şi să-l ucidă pe basileul Nikeforos I (802-811), în
lupta de la Versinikia (811). Următorul han, Omurtag (814-831) va încheia
o pace, pe timp 30 de ani, cu Bizanţul, dar îşi va extinde stăpânirea de la
Burgas până la râul Mariţa. Succesorul său, Pressian (831-852) înglobează
în orbita statului său părţi masive din Transilvania şi Moldova, întreaga
vale a Vardarului şi toate teritoriile balcanice, până la munţii Rodopi. Poate
influenţat de procesul de slavizare pe care-l traversa statul său sau din
raţiuni politice, fiul lui Pressian, Boris (852-889), se creştinează în anul
864, avându-l drept naş pe împăratul bizantin, Mihail al III-lea (842-867).
Sub Simeon (893-927), ţaratul bulgar atinge apogeul. Teritoriul său
cuprindea aproape întreaga Peninsulă Balcanică. Cu excepţia croaţilor,
toate populaţiile slave deveniseră vasale faţă de suveranul bulgar. În anul
913, Simeon se încoronează ca împărat asociat al lui Constantin al VII-lea
Porfirogenetul (913-959). La Preslav e întemeiată prima patriarhie bulgară
(926). Acest măreţ ţarat bulgar va fi distrus de împăraţii bizantini Nikeforos
al II-lea Phokas (963-969) şi Ioan I Tzimiskes (969-976). În 963, se reface
ţaratul bulgar occidental, care devine o reincarnare a rezistenţei naţionale.
Suveranul său, ţarul Samuel (976-1014), care s-ar putea să fi fost de origine
armeană, reia, în 977, ostilităţile cu bizantinii. Imperiul pe care l-a făurit,
mărginit de Dunăre şi de Marea Adriatică, se va prăbuşi, în anul 1018,
distrus de împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), la scurt
timp, după victoria zdrobitoare a bizantinilor din defileul Kimbalongos
(1014).