Imperiul Hindus Gupta. Grandoare şi decădere

Întemeietorul dinastiei hinduse Gupta, Ciandragupta I, reuşeşte, în jurul

anului 320 d.Hr., să sistematizeze haosul demografic şi multirasial care

caracterizează regiunile nordice ale subcontinentului indian. Opera sa

politică e continuată de Samudragupta (335-380), un veritabil Napoleon

hindus, care, după ce învinge trupele statului Pallavas, pe râul Krishna, îşi

subordonează şi vastul regat Vatakas, situat în podişul Deccan. Imperiul

său, cu capitala la Pātaliputra, îngloba întregul nord al Indiei, de la gurile

Gangelui până la fluviul Indus. După suita sa de triumfuri, Samudragupta

se intitulează maharaja (împărat), devaputra (fiul cerului) şi „exterminatorul

regilor”.

Ciandragupta al II-lea (380-414), supranumit „Soarele Eroismului”,

continuă politica expansionistă a predecesorului său. Supune satrapiile

occidentale şi întreprinde, se pare, o expediţie punitivă până în Afganistan.

Angajează confruntări militare, pe care le decide în favoarea sa, cu statele

tamile Kerala, Pandya şi Pallavas. Principii învinşi sunt reîntronaţi, în calitate

de vasali. Printr-o strategie matrimonială banală, dar eficientă, – se

căsătoreşte cu fiica regelui din Vatakas –, Ciandragupta al II-lea

încorporează în imperiul său o formaţiune statală vasală, fără a recurge la un

efort militar.

În prima jumătate a secolului al V-lea, Kumaragupta (414-455) îşi

mobilizează toate resursele militare şi financiare, pentru a respinge

atacurile declanşate de hephtaliţi şi pentru a menţine unitatea imperiului. În

vremea sa se conturează primele simptome ale declinului politic. Eforturile

ultimului suveran din dinastia Gupta, Skandragupta (455-470), de a rezista

în faţa invaziilor, care se accentuează dinspre nord-vest, sunt zadarnice. În

ultimele decenii ale veacului al V-lea, imperiul secular, întemeiat de

Ciandragupta I, se dezmembrează într-o puzderie de state succesorale,

vulnerabile în faţa pericolului extern.

În vremea dinastiei Gupta, sistemul castelor (varna), conturat în

faimoasele Legi ale lui Manu, ierarhiza strict societatea. Cele mai

importante caste erau brahmanii, războinicii (kşatriya), artizanii şi

comercianţii (vayşia), agricultorii (sūdra), actorii (jayajiva) şi marginalii

(paria). Comercianţii erau grupaţi în corporaţii (çreni). Datorită dezvoltării sistemului de irigaţii agricultura prosperă în

Imperiul Gupta. Se obţin anual mai multe recolte de orez, grâu, orz, susan,

linte, şofran şi trestie-de-zahăr. Bumbacul se cultivă în Assam, iar

prelucrarea mătăsii se dezvoltă în Bengal. Pescuitul de perle şi coral,

exploatarea pădurilor, a salinelor, a minelor de aur şi argint, a carierelor de

piatră şi a sălilor de joc sunt monopol de stat.

În epoca Gupta, căile terestre (caravaniere), fluviale şi maritime sunt

utilizate intens în scopul dinamizării activităţilor comerciale. Comerţul cu

Roma şi China se dovedeşte extrem de profitabil. Spre cele două mari

puteri din Orient şi Occident se exportă: mirodenii, fildeş, lac, perle, pietre

preţioase, lemn de tec, arme, bumbac şi zahăr. Se importă cai de rasă din

Asia Centrală, ţesături din Tibet, vin şi sclavi de origine greacă din

Imperiul Roman. Taxele comerciale sunt rezonabile, între 5-20%.

Obligaţiile fiscale se restrâng la impozite directe, indirecte şi tribut (tali).

Ultima obligaţie o achită doar populaţiile subjugate. Impozitele se plătesc

în funcţie de venituri. De pe terenurile productive se percepe o treime din

recoltă, iar de pe pământurile mai puţin fertile a şasea parte din recoltă.

Terenurile necultivate sunt confiscate şi exploatate de către stat.

În Imperiul Gupta se achită taxe speciale pentru întreţinerea organelor

de ordine, a canalelor de irigaţie, pentru practicarea prostituţiei şi

exploatarea abatoarelor. Erau scutiţi de impozite şi taxe brahmanii, bătrânii,

bolnavii şi minorii. În ceea ce priveşte circulaţia monetară, un dināra de

aur valora 16 rupaka (rupii) de argint.

Referitor la moravurile din epoca Gupta, trebuie să pornim de la

premisa că predomina organizarea în familii mari, cu numeroase

ramificaţii. Poligamia era predominantă. Văduva preferată era arsă pe rug,

alături de defunct, dacă nu reuşea să se căsătorească, urgent, cu un bărbat

din familia fostului soţ.

Jurisdicţia, întemeiată pe aceleaşi Legi ale lui Manu, era extrem de

drastică. Delictele se sancţionau diferenţiat, direct proporţional cu

gravitatea lor. Se pornea de la amenzi şi încarcerări, ajungându-se până la

pedeapsa capitală. Se apela şi la pedepse corporale extrem de crude,

precum schingiuiri şi amputări.

Maharajahii din dinastia Gupta au fost suverani despotici, care

dispuneau în mod absolut de supuşii lor şi de resursele statului.

Moştenitorul tronului se numea juvaraja (tânărul rege). Din adolescenţă era

iniţiat în mai multe domenii: filosofie, diplomaţie, politică, artă militară,

poezie şi muzică. Încă înainte de a accede la putere era numit guvernator

într-o provincie de graniţă, unde dispunea de o curte proprie.

Suveranul Gupta avea un program diurn extrem de complex. Primea în

audienţe agenţii fiscali, însărcinaţi cu colectarea impozitelor sau a tributului, şi spionii. Trecea în revistă efectivele militare şi prezida

întrunirile ministeriale. Dispunea de două consilii: cel privat, format din

prinţii de sânge, marii strategi şi cei mai importanţi brahmani, şi cel

ministerial, compus din 10-37 de persoane. În timp, funcţiile ministeriale

devin ereditare. Poziţiile-cheie le deţineau: primul-ministru, ministrul de

externe, ministrul finanţelor şi cel al justiţiei. Pătura birocratică era

împărţită în două categorii: funcţionarii superiori (guvernatorii provinciilor,

ambasadorii şi funcţionarii militari) şi funcţionarii inferiori (scribii,

spionii şi paznicii de elefanţi).

Comandantul suprem al armatei deţinea în ierarhia statală o poziţie

similară cu cea a prinţului moştenitor. În secolele IV-V, armata indiană

renunţă la greoaiele formaţiuni militare compuse din care de luptă şi îşi

dezvoltă trei corpuri de armată: infanteria, cavaleria şi trupele de elefanţi.

Structura organizatorică a trupelor imperiale medievale din India a slujit, se

pare, drept model pentru inventatorul jocului de şah (465).

Epoca dinastiei Gupta s-a dovedit fastă şi în plan cultural. În perioada

respectivă a creat renumitul poet şi dramaturg Kalidasa. Dintre creaţiile

sale sunt mai cunoscute piesa de teatru Sakuntala, poemul Norul mesager

şi culegerea de lirică erotică Ciclul anotimpurilor. S-au redactat în scris

marile epopei ale hinduşilor arieni, Mahābhārata şi Rāmāyana, ultima

atribuită lui Vālmīki, dar şi Bhagavadgītā sau culegerea de texte juridice

Legile lui Manu.

S-au întemeiat două importante centre de învăţământ, la Pātaliputra şi

Nalanda. Preocupările arhitecţilor, sculptorilor şi pictorilor din timpul

dinastiei Gupta pot fi identificate cu precădere în sanctuarul de la Karli şi în

peştera-templu de la Ajanta.

Deşi de religie hindusă, familia domnitoare nu a persecutat orientarea

spirituală rivală, budismul. Totuşi, în India, acest curent religios nu a fost

receptat decât de comunităţi restrânse. În secolul al IV-lea se conturează

cele două curente principale din filosofia budistă, Mahāyāna („Marele

Vehicul”) şi Hīnayāna („Micul Vehicul”), iar discipolii filosofilor Asanga

şi Vasubandhu, în calitate de misionari, răspândesc învăţăturile lui Buddha

în China, Coreea, Japonia, Mongolia şi Asia de Sud-Est.