Heptarhia anglo-saxonă

După mutarea unor garnizoane în Galia (406-407) şi retragerea, pe
parcursul anilor următori, a întregului personal militar şi
administrativ imperial din Britania, populaţia celtică, mai mult sau mai
puţin romanizată, a fostei provincii romane s-a regrupat într-o serie de
mărunte formaţiuni statale rivale. Acestea vor păstra un vag contact cu
fosta metropolă, dar se vor dovedi fără replică în faţa incursiunilor
efectuate de triburile celtice ale picţilor, scoţilor, caledonienilor şi, în ultimă
instanţă, de cele germanice ale anglo-saxonilor şi ale iuţilor.
Singurele informaţii referitoare la această epocă obscură sunt furnizate
de Viaţa Sfântului Germanus din Auxerre, de Procopiu din Caesareea, în
Războiul cu goţii, de cronicarul Gildas (516-570), în Despre cucerirea şi
distrugerea Britaniei, de autorul ecleziastic Beda Venerabilul (673-735), în
Istoria ecleziastică a englezilor şi de un compilator târziu, Nennius (în jur
de 800), în Historia Brittonum. Doar în opera ultimului autor e pomenit
celebrul erou autohton, Arthur Tintagel (dux bellorum) şi faimoasa sa
reşedinţă, Avalon, care au alimentat fascinantul ciclu de legende al
Cavalerilor Mesei Rotunde. Când fac referire la secolul al V-lea, izvoarele,
de altfel nesigure, evocă numele a doi lideri locali: celtul Vortigern
(onomastica e suspectă) şi „romanul” Ambrosius Aurelianus, descendent al
unei familii consulare creştine. Primul a apelat, se pare, la ajutorul unor
mercenari saxoni, conduşi, afirmă tradiţia cronicărească, de doi fraţi,
Hengist şi Horsa. Aceştia, după ce îi alungă pe invadatorii celtici din nord,
refuză să se întoarcă pe continent şi după victoria de la Aylesford ocupă
întreaga regiune Kent, întemeind, treptat, un regat. Sfântul Germanus, sosit
în Britania pentru a combate pelagianismul, în anul 429, nu mai întâlneşte,
cu excepţia unui tribun, la Verulanum, nici un alt funcţionar roman.
Oraşele, conduse de decurioni şi episcopi proprii, constituiau alianţe cu
caracter federativ. La revenirea sa în Britania (440-444), Germanus percepe societatea locală ca aflându-se într-o fază avansată de descompunere.
Autoritatea o deţin şefii tribali şi tiranii.
Între anii 449 şi 519, valuri succesive de migratori, angli, saxoni şi iuţi,
veniţi din Peninsula Iutlanda sau de la gurile Weserului, întemeiază pe
coastele orientale şi sudice ale Britaniei o suită de formaţiuni statale,
precum: Kent, Sussex, Wessex şi East England. Aceleaşi surse discutabile
menţionează o victorie a băştinaşilor celţi şi romani împotriva intruşilor
anglo-saxoni, la Mons Badonicus, în jurul anului 490 sau, poate, 520.
Menestrelii celţi au atribuit succesul imaginarului rege Arthur, care devine
astfel protagonistul unei întregi literaturi medievale, de inspiraţie legendară.
E drept, după confruntarea amintită, atacurile anglo-saxone au încetat,
vreme de trei decenii.
Al doilea episod al cuceririi şi germanizării Britaniei (552-600) se
încheie cu constituirea regatelor anglo-saxone Mercia, Essex şi
Northumbria.
Celţii, repliaţi în Ţara Galilor (Wales), Cornwall, Devon şi Scoţia, vor
întreţine o stare conflictuală cu cele şapte state anglo-saxone, iar apoi cu
Regatul Englez, vreme de secole. Un important segment al populaţiei
celtice a emigrat, începând cu a doua jumătate a secolului al V-lea, fie spre
Irlanda (legenda Sf. Patrick e un argument în acest sens), fie spre continent,
stabilindu-se în Peninsula Armoricană, care, în consecinţă, va fi botezată
Bretania în epoca medievală.