Avarii sunt o populaţie migratoare originară din vasta stepă asiatică.
Fac parte, probabil, din marea familie a neamurilor turcice. Pe la
mijlocul veacului al VI-lea sunt semnalaţi la nord de Marea Caspică. Sub
conducerea kaganului Baian, avarii ajung la Dunăre. Împăratul Iustinian nu
le permite traversarea frontierei şi, în consecinţă, îşi continuă deplasarea
spre vest. Istoria avarilor e evocată în lucrările unor autori laici sau
ecleziastici bizantini, dar şi occidentali, precum: Menandru, Teofilact
Simocata, Constantin Porfirogenetul, Ioan din Efes, Theodor Synkellos,
Grigore din Tours, Paulus Diaconus şi Eginhard (Einhard).
În anii 561-562 avarii agresează frontierele statului franc merovingian,
dar sunt respinşi, pe Elba, de regele Chlothar I. În 566 repetă atacul, iar de
această dată, monarhul franc, Sigibert I, răscumpără pacea, oferind
kaganului Baian o sumă semnificativă. După acest prim succes, în alianţă
cu longobarzii, avarii distrug statul gepizilor, care ocupa o parte din
Pannonia şi părţile nord-vestice ale Transilvaniei (567). Principalii
beneficiari ai succesului vor fi nomazii asiatici, întrucât aliaţii lor germanici
au preferat, în anul următor, să se îndrepte spre Peninsula Italică.
Aproximativ în anul 570, avarii îşi consolidează poziţiile în Pannonia şi
devin un vecin imprevizibil şi incomod, cu precădere pentru Imperiul
Constantinopolitan. Bizantinii le achită tribut încă din anul 581. Onorarea
respectivei obligaţii pecuniare nu-i scuteşte însă de eventuale razii
inopinate. În anul 582, kaganul Baian cucereşte şi pustieşte oraşele
bizantine Sirmium şi Singidunum, cu ocazia unui raid întreprins la sud de
Dunăre, în fruntea războinicilor săi. La sfârşitul secolului al VI-lea şi
începutul secolului al VII-lea avarii pradă Emona (Liubliana), precum şi
ţinuturile Istria şi Friuli. Împăratul bizantin Maurikios (592-602), utilizând
talentele strategice ale generalului său Priskos, organizează o suită de
atacuri victorioase asupra hoardelor avare, inclusiv la nord de Dunăre. Succesele respective vor fi anulate de răscoala trupelor de pe limesul
dunărean, condusă de Phokas. În anul 626, coalizaţi cu perşii şahului
Cosroes al II-lea şi slavii din Balcani, avarii asediază, fără prea mult
succes, Constantinopolul, profitând de absenţa basileului Heraklios.
Ei vor fi eliminaţi din regiunea sud-dunăreană de succesele bulgarilor,
dar vor constitui însă în continuare un pericol pentru nordul Italiei şi
Europa Centrală. Bavarezii şi populaţia slavă sunt principalele lor victime.
După ce francii cuceresc Bavaria (743), avarii vor fi nevoiţi să se confrunte
cu un adversar mult mai dificil decât foştii lor vecini. În consecinţă, intuind
primejdia, vor propune pace suveranului franc Carol cel Mare (782).
Acesta, iritat de atacurilor avarilor asupra Bavariei şi a regiunii Friuli, va
riposta prin două campanii nimicitoare, în anii 791 şi 795-796. Pepin, fiul
lui Carol, distruge ringul (reşedinţa) monarhiei bicefale avare, compusă din
kagan şi jugurrus. Avarii, care practicaseră cu obstinaţie animismul şi
şamanismul, influenţate, se pare, de budism şi zoroastrism, acceptă să se
creştineze, în anul 805. Ulterior, principii lor acceptă să devină vasali ai
francilor (811). După ce au lăsat o amintire funestă populaţiilor din
proximitatea lor, avarii dispar din istorie în mod aproape misterios. Din
anul 822 nu mai sunt menţionaţi de documente.
Constantinopole
miercuri, 28 mai 2014
Longobarzii în Peninsula Italică
Instalarea regatelor gotice şi france, în Europa Occidentală, părea să fi
instaurat un interval de echilibru în epoca – numită de majoritatea istoricilor
medievişti – Antichitatea Târzie. Această configuraţie politică aparent
stabilă va fi tensionată şi în final dezagregată de campaniile împăratului
bizantin Iustinian, iniţiate în vederea restabilirii unităţii originare a
Imperiului Roman. Intervenţia militară a cezarului constantinopolitan
împotriva ostrogoţilor din Italia a favorizat instaurarea unui vid de putere în
regiune şi a trezit interesul pentru o eventuală expansiune spre sud-vest,
printre populaţiile germanice din zonele central-europene.
Deja în anul 568, longobarzii îşi fac apariţia în Câmpia Padului.
Unitatea politică a Peninsulei Italice, restabilită de Iustinian (555), durase
ceva mai mult de un deceniu. Longobarzii, originari probabil din Scandinavia,
au migrat spre sud, aşezându-se temporar, într-o primă etapă, pe
coasta meridională a Balticii. În anul 5 î. Hr. sunt învinşi de Tiberiu pe
Elba, iar în anul 167 d. Hr. se aşează în vecinătatea Panoniei romane.
Izvoarele tac, o vreme, în privinţa lor. În anul 489, ei reapar ca invadatori în
ţinuturile locuite de rugi (sudul Austriei), care rămăseseră neprotejate după
succesul lui Odoacru în Peninsula Italică.
La sfârşitul secolului al V-lea, longobarzii sunt semnalaţi în Panonia,
convertiţi la creştinismul arian şi practicând o viaţă seminomadă. Regele
lor, Wacho (510-540), îşi sporeşte prestigiul, căsătorindu-şi fiicele cu regii
merovingieni şi întreţinând relaţii amicale cu Bizanţul. Acest stat panonic
al longobarzilor prosperă, fiind situat pe importanta arteră comercială care
lega Aquileea de Marea Baltică. În schimbul unor recompense substanţiale,
promise de Iustinian, Andoin, succesorul lui Wacho, cooperează la
succesul decisiv pe care-l obţin bizantinii în Italia împotriva ostrogoţilor
(552). Alboin (? – 572), fiul lui Andoin, declanşează o vastă migraţie a
longobarzilor spre sud-vest (568), după ce, în anul precedent, se aliase cu
avarii, o populaţie de stepă nou-venită, pentru a-i zdrobi pe gepizi, rivalii şi
vecinii săi germanici orientali. Trupele sale forţează limes-ul de la Friuli şi
invadează Câmpia Padului, cucerind rapid Aquileea, Treviso, Vicenza,
Verona, Brescia, precum şi oraşele fortificate Milano, Padova, Mantova şi
Cremona. Singură Pavia rezistă vreme de trei ani (569-572) în faţa
invadatorilor.
În ciuda faptului că Alboin e asasinat (572) şi Cleph, un rege ales
pentru a-l înlocui, e ucis la rândul său (574), longobarzii străpung Apeninii,
consolidându-şi controlul nu numai în partea septentrională, ci, inclusiv, în
unele regiuni meridionale din Peninsula Italică, unde întemeiază ducatele
de Spoleto şi Benevento. Pe fondul climatului de instabilitate care e
instaurat de tendinţele centrifuge ale ducilor germanici, pe parcursul
următorului deceniu de interregn, bizantinii reuşesc să-şi fortifice poziţiile,
instalând la Ravenna un atotputernic exarh (reprezentantul puterii imperiale
bizantine) şi organizând, în perimetrul fostelor provincii, ducatele de
Pentapolis, Tuscia, Roma şi Neapole.
Regalitatea longobardă e reinstaurată în anul 584. Beneficiarul e
Authari, fiul lui Cleph. Dar abia Agilulf (590-616), succesorul lui Authari,
se angajează pe calea ireversibilă a reconcilierii cu populaţia indigenă, greu
încercată în anii de anarhie, căsătorindu-se cu Teodolinda, o bavareză
catolică şi atrăgându-i, în jurul palatului său din Monza, pe supravieţuitorii
tradiţionalelor pături conducătoare ale Italiei.
În faţa ineficacităţii exarhului bizantin, papa Grigore cel Mare
(590-604) îşi asumă responsabilitatea protejării Cetăţii Eterne. Negociind
direct cu regele Agilulf, îi îndepărtează în trei rânduri pe longobarzi din
împrejurimile Romei. Concomitent, se străduieşte să-i convertească pe
invadatori, fără a obţine rezultate semnificative. În anul 604, îl botează pe
Adaloald, moştenitorul tronului, dar masa compactă a cuceritorilor rămâne
în continuare ataşată arianismului. De altfel, pe parcursul secolelor
VII-VIII, longobarzii îşi continuă expansiunea în detrimentul zonelor de
stăpânire bizantină, ocupând Padova (602), Genova (643) şi Tarentul (675).
În 751, ei reuşesc să cucerească Ravenna, capitala exarhatului.
Până la dezagregarea sa, în a doua jumătate a secolului al VIII-lea,
regatul longobard a fost destul de vag articulat. Provincia romană a fost
înlocuită cu ducatul. Spre deosebire de ostrogoţi, care-l menţinuseră,
longobarzii au distrus aparatul administrativ roman. În consecinţă, regii şi ducii îşi acumulau veniturile cu ajutorul intendenţilor, numiţi gastaldi, de
pe vastele domenii rurale, confiscate, probabil, de la proprietarii autohtoni.
Vămile şi taxele percepute la traversarea podurilor furnizau doar profituri
minime.
În pofida faptului că se romanizează în câteva generaţii, populaţia
longobardă îşi păstrează organizarea tradiţională în farae, grupuri familiale
independente, constituite din ţărani-soldaţi. Monarhia e electivă. Regele,
care controlează efectiv doar regiunea numită ulterior Lombardia, e ales de
duci, dar puterea sa contrastează vizibil cu autoritatea liderilor semnificativi
ai acelor farae. Începând cu anul 626, reşedinţa puterii regale e fixată la
Pavia.
În restul Peninsulei Italice, ducii longobarzi, a căror funcţie era
ereditară, adoptă o politică independentă radicală. Suitele regilor şi ale
ducilor sunt constituite din aşa-numiţii gasindi, protejaţi de un wergeld
superior şi recompensaţi cu posesiuni funciare apreciabile. Arimanii sunt
obligaţi să presteze serviciu militar, în schimbul pământurilor cu care
fuseseră înzestraţi şi beneficiază de toate drepturile civile. Ei constituie
casta războinicilor. Aldii sunt supuşii aristocraţiei militare. Se bucură de o
libertate individuală limitată şi au un statut similar cu cel al colonilor
romani. Sclavii sunt utilizaţi la cultivarea pământului, la creşterea
animalelor şi în producţia artizanală.
În replică la politica iconoclastă promovată de împăraţii bizantini din
dinastia Isauriană, papa Ştefan al II-lea (752-757), după ce sesizează
intenţia regilor longobarzi, Liutprand şi Aistulf, de a cuceri întreaga Italie,
inclusiv teritoriile din Exarhatul de Ravenna şi Pentapoli, asupra cărora
pontificatul roman îşi afirma autoritatea spirituală, cere doar formal spijin
curţii constantinopolitane, pentru ca, apoi, să-şi caute un nou protector, în
persoana regelui francilor, Pepin. Alianţa cu monarhul carolingian se
încheie la Ponthion (754). Ştefan al II-lea, primul papă care trece Alpii,
pentru a se adresa barbarilor, îl unge din nou pe Pepin, împreună cu fiii săi,
Carol (viitorul Carol cel Mare) şi Carloman şi le acordă titlul de „patriciu al
romanilor”. În respectiva calitate, regele franc devenea, în locul împăratului
bizantin, protectorul pontificatului roman.
Oarecum compensatoriu, Pepin întreprinde două campanii victorioase
împotriva longobarzilor (754/756). Teritoriile recucerite de la germanici nu
le va restitui bizantinilor, ci le va dărui urmaşilor Sfântului Petru. Astfel a
fost constituit Statul Pontifical, cu largul concurs al regilor carolingieni.
Întrucât regele longobard, Desideriu, încercase, printr-o serie de manevre, să smulgă anumite teritorii din patrimoniul papalităţii, regele franc, Carol
cel Mare intervine în Italia, la cererea suveranului pontif Adrian I
(772-795). Francii obţin o victorie decisivă la Pavia (774). Desideriu, care,
temporar, fusese cumnatul suveranului franc, e detronat şi internat într-o
mănăstire. Carol cel Mare îşi însuşeşte, triumfător, coroana de fier a regilor
longobarzi. Doar ducatele longobarde din Italia meridională vor supravieţui
tendinţelor de expansiune ale francilor.
instaurat un interval de echilibru în epoca – numită de majoritatea istoricilor
medievişti – Antichitatea Târzie. Această configuraţie politică aparent
stabilă va fi tensionată şi în final dezagregată de campaniile împăratului
bizantin Iustinian, iniţiate în vederea restabilirii unităţii originare a
Imperiului Roman. Intervenţia militară a cezarului constantinopolitan
împotriva ostrogoţilor din Italia a favorizat instaurarea unui vid de putere în
regiune şi a trezit interesul pentru o eventuală expansiune spre sud-vest,
printre populaţiile germanice din zonele central-europene.
Deja în anul 568, longobarzii îşi fac apariţia în Câmpia Padului.
Unitatea politică a Peninsulei Italice, restabilită de Iustinian (555), durase
ceva mai mult de un deceniu. Longobarzii, originari probabil din Scandinavia,
au migrat spre sud, aşezându-se temporar, într-o primă etapă, pe
coasta meridională a Balticii. În anul 5 î. Hr. sunt învinşi de Tiberiu pe
Elba, iar în anul 167 d. Hr. se aşează în vecinătatea Panoniei romane.
Izvoarele tac, o vreme, în privinţa lor. În anul 489, ei reapar ca invadatori în
ţinuturile locuite de rugi (sudul Austriei), care rămăseseră neprotejate după
succesul lui Odoacru în Peninsula Italică.
La sfârşitul secolului al V-lea, longobarzii sunt semnalaţi în Panonia,
convertiţi la creştinismul arian şi practicând o viaţă seminomadă. Regele
lor, Wacho (510-540), îşi sporeşte prestigiul, căsătorindu-şi fiicele cu regii
merovingieni şi întreţinând relaţii amicale cu Bizanţul. Acest stat panonic
al longobarzilor prosperă, fiind situat pe importanta arteră comercială care
lega Aquileea de Marea Baltică. În schimbul unor recompense substanţiale,
promise de Iustinian, Andoin, succesorul lui Wacho, cooperează la
succesul decisiv pe care-l obţin bizantinii în Italia împotriva ostrogoţilor
(552). Alboin (? – 572), fiul lui Andoin, declanşează o vastă migraţie a
longobarzilor spre sud-vest (568), după ce, în anul precedent, se aliase cu
avarii, o populaţie de stepă nou-venită, pentru a-i zdrobi pe gepizi, rivalii şi
vecinii săi germanici orientali. Trupele sale forţează limes-ul de la Friuli şi
invadează Câmpia Padului, cucerind rapid Aquileea, Treviso, Vicenza,
Verona, Brescia, precum şi oraşele fortificate Milano, Padova, Mantova şi
Cremona. Singură Pavia rezistă vreme de trei ani (569-572) în faţa
invadatorilor.
În ciuda faptului că Alboin e asasinat (572) şi Cleph, un rege ales
pentru a-l înlocui, e ucis la rândul său (574), longobarzii străpung Apeninii,
consolidându-şi controlul nu numai în partea septentrională, ci, inclusiv, în
unele regiuni meridionale din Peninsula Italică, unde întemeiază ducatele
de Spoleto şi Benevento. Pe fondul climatului de instabilitate care e
instaurat de tendinţele centrifuge ale ducilor germanici, pe parcursul
următorului deceniu de interregn, bizantinii reuşesc să-şi fortifice poziţiile,
instalând la Ravenna un atotputernic exarh (reprezentantul puterii imperiale
bizantine) şi organizând, în perimetrul fostelor provincii, ducatele de
Pentapolis, Tuscia, Roma şi Neapole.
Regalitatea longobardă e reinstaurată în anul 584. Beneficiarul e
Authari, fiul lui Cleph. Dar abia Agilulf (590-616), succesorul lui Authari,
se angajează pe calea ireversibilă a reconcilierii cu populaţia indigenă, greu
încercată în anii de anarhie, căsătorindu-se cu Teodolinda, o bavareză
catolică şi atrăgându-i, în jurul palatului său din Monza, pe supravieţuitorii
tradiţionalelor pături conducătoare ale Italiei.
În faţa ineficacităţii exarhului bizantin, papa Grigore cel Mare
(590-604) îşi asumă responsabilitatea protejării Cetăţii Eterne. Negociind
direct cu regele Agilulf, îi îndepărtează în trei rânduri pe longobarzi din
împrejurimile Romei. Concomitent, se străduieşte să-i convertească pe
invadatori, fără a obţine rezultate semnificative. În anul 604, îl botează pe
Adaloald, moştenitorul tronului, dar masa compactă a cuceritorilor rămâne
în continuare ataşată arianismului. De altfel, pe parcursul secolelor
VII-VIII, longobarzii îşi continuă expansiunea în detrimentul zonelor de
stăpânire bizantină, ocupând Padova (602), Genova (643) şi Tarentul (675).
În 751, ei reuşesc să cucerească Ravenna, capitala exarhatului.
Până la dezagregarea sa, în a doua jumătate a secolului al VIII-lea,
regatul longobard a fost destul de vag articulat. Provincia romană a fost
înlocuită cu ducatul. Spre deosebire de ostrogoţi, care-l menţinuseră,
longobarzii au distrus aparatul administrativ roman. În consecinţă, regii şi ducii îşi acumulau veniturile cu ajutorul intendenţilor, numiţi gastaldi, de
pe vastele domenii rurale, confiscate, probabil, de la proprietarii autohtoni.
Vămile şi taxele percepute la traversarea podurilor furnizau doar profituri
minime.
În pofida faptului că se romanizează în câteva generaţii, populaţia
longobardă îşi păstrează organizarea tradiţională în farae, grupuri familiale
independente, constituite din ţărani-soldaţi. Monarhia e electivă. Regele,
care controlează efectiv doar regiunea numită ulterior Lombardia, e ales de
duci, dar puterea sa contrastează vizibil cu autoritatea liderilor semnificativi
ai acelor farae. Începând cu anul 626, reşedinţa puterii regale e fixată la
Pavia.
În restul Peninsulei Italice, ducii longobarzi, a căror funcţie era
ereditară, adoptă o politică independentă radicală. Suitele regilor şi ale
ducilor sunt constituite din aşa-numiţii gasindi, protejaţi de un wergeld
superior şi recompensaţi cu posesiuni funciare apreciabile. Arimanii sunt
obligaţi să presteze serviciu militar, în schimbul pământurilor cu care
fuseseră înzestraţi şi beneficiază de toate drepturile civile. Ei constituie
casta războinicilor. Aldii sunt supuşii aristocraţiei militare. Se bucură de o
libertate individuală limitată şi au un statut similar cu cel al colonilor
romani. Sclavii sunt utilizaţi la cultivarea pământului, la creşterea
animalelor şi în producţia artizanală.
În replică la politica iconoclastă promovată de împăraţii bizantini din
dinastia Isauriană, papa Ştefan al II-lea (752-757), după ce sesizează
intenţia regilor longobarzi, Liutprand şi Aistulf, de a cuceri întreaga Italie,
inclusiv teritoriile din Exarhatul de Ravenna şi Pentapoli, asupra cărora
pontificatul roman îşi afirma autoritatea spirituală, cere doar formal spijin
curţii constantinopolitane, pentru ca, apoi, să-şi caute un nou protector, în
persoana regelui francilor, Pepin. Alianţa cu monarhul carolingian se
încheie la Ponthion (754). Ştefan al II-lea, primul papă care trece Alpii,
pentru a se adresa barbarilor, îl unge din nou pe Pepin, împreună cu fiii săi,
Carol (viitorul Carol cel Mare) şi Carloman şi le acordă titlul de „patriciu al
romanilor”. În respectiva calitate, regele franc devenea, în locul împăratului
bizantin, protectorul pontificatului roman.
Oarecum compensatoriu, Pepin întreprinde două campanii victorioase
împotriva longobarzilor (754/756). Teritoriile recucerite de la germanici nu
le va restitui bizantinilor, ci le va dărui urmaşilor Sfântului Petru. Astfel a
fost constituit Statul Pontifical, cu largul concurs al regilor carolingieni.
Întrucât regele longobard, Desideriu, încercase, printr-o serie de manevre, să smulgă anumite teritorii din patrimoniul papalităţii, regele franc, Carol
cel Mare intervine în Italia, la cererea suveranului pontif Adrian I
(772-795). Francii obţin o victorie decisivă la Pavia (774). Desideriu, care,
temporar, fusese cumnatul suveranului franc, e detronat şi internat într-o
mănăstire. Carol cel Mare îşi însuşeşte, triumfător, coroana de fier a regilor
longobarzi. Doar ducatele longobarde din Italia meridională vor supravieţui
tendinţelor de expansiune ale francilor.
Cel de-al treilea val de migratori (sec. VI-VII)
Cel de-al treilea val migrator cuprinde populaţii extrem de diverse
sub raport etnic: germanici, turanici, slavi şi semiţi. Cu excepţia
longobarzilor şi a arabilor, aceste seminţii vor întemeia
formaţiuni statale în Europa Orientală şi-n Peninsula Balcanică. În
general, statele întemeiate de populaţiile germanice şi turanice vor avea o
viabilitate limitată în timp, pe când principatele şi regatele slavilor sau
califatele, sultanatele şi emiratele arabe se vor dovedi durabile.
sub raport etnic: germanici, turanici, slavi şi semiţi. Cu excepţia
longobarzilor şi a arabilor, aceste seminţii vor întemeia
formaţiuni statale în Europa Orientală şi-n Peninsula Balcanică. În
general, statele întemeiate de populaţiile germanice şi turanice vor avea o
viabilitate limitată în timp, pe când principatele şi regatele slavilor sau
califatele, sultanatele şi emiratele arabe se vor dovedi durabile.
Statul franc merovingian
În secolul al IV-lea francii, divizaţi în două ramuri, salieni şi ripuari,
vegetau în Toxandria, regiune care, din perspectivă geografică, se
confundă, aproximativ, cu Brabantul de astăzi. În a doua jumătate a
veacului următor, francii ripuari ocupau Masivul Renan, de la Mainz la
Bonn, în timp ce francii salieni, situaţi mai la nord, rămâneau fideli alianţei
cu Roma. Comandantul militar roman Aegidius îi alungă pe vizigoţi din
Orléans, iar succesorul său, comitele Paulus, îi izgoneşte pe saxoni,
cooperând cu forţele militare ale regelui franc salian Childeric, fiul lui
Meroveu.
Clovis (Chlodovec), urmaşul lui Childeric, este întemeietorul dinastiei
merovingiene. După ce ajunge rege al francilor (481), el promovează o
politică premeditată de extensiune şi unificare statală. În primul rând îşi
elimină toţi rivalii şi opozanţii din interiorul comunităţii france. Îşi stabileşte reşedinţa la Tournai. Apoi, pe parcursul anului 486, încorporează
în regatul său statul lui Syagrius, stăpânul unei entităţi politice postromane
din Galia, cu reşedinţa la Soissons.
În 493, Clovis se căsătoreşte cu principesa burgundă catolică Clotilda.
Sub influenţa soţiei, dar şi din oportunism politic, Clovis se botează la
Reims, cu concursul Sfântului Remy, împreună cu 2 000 de războinici. În
urma acestui proces de convertire, francii devin singura seminţie de
orientare catolică, în mijlocul unei multitudini de neamuri germanice, care
se creştinaseră în varianta eretică, ariană. În 496 şi apoi, din nou, în 505,
Clovis îi învinge pe alamani şi-i constrânge să se supună. Marea realizare
politică a proaspătului convertit nu a fost însă expediţia organizată, în anul
500, împotriva regelui burgund Gondebaud, care a constituit, practic, mai
mult o răfuială de familie, ci cea din 507, împotriva regelui vizigot Alaric
al II-lea, soldată cu victoria istorică a francilor de la Vouillé. Monarhul
vizigot s-a numărat printre victimele bătăliei. Intervenţia paşnică, dar
autoritară, a regelui ostrogot Theodoric în arbitrarea şi dezamorsarea
conflictului le-a facilitat vizigoţilor păstrarea Septimaniei, adică a regiunii
dintre Pirinei şi Ron. Întrucât ostrogoţii, învingători ai burgunzilor,
anexează Provenţa (Provence), cele două regate gotice rămân învecinate pe
mai departe, ameninţând să devină o importantă putere ariană în zona
Mediteranei Occidentale, mai ales după ce vizigoţii i-au oferit coroana lui
Theodoric.
În 511, după moartea lui Clovis, Regatul Franc, care înglobase şi
regiunile sud-vestice ale fostei Galii, până la Pirinei, după victoria de la
Vouillé, a fost împărţit între fiii săi, Thierry, Clodomir, Childebert şi
Chlothar. Ultimul, mort în 561, a lăsat alţi patru urmaşi, Charibert,
Gontran, Sigebert şi Chilperich, care vor fragmenta, la rândul lor,
formaţiunea statală pe care o moşteniseră.
Expansiunea va continua, în condiţiile unor rivalităţi intestine, şi după
dispariţia lui Clovis. Septimania, Provenţa, Burgundia, Thuringia şi, mai
târziu, Bavaria sunt anexate sau constrânse să accepte o relaţie de
subordonare. Cuceririle se încheie după 560. Urmează o perioadă de
războaie civile. Unitatea regatului este restabilită (613) de către Chlothar al
II-lea, căruia i-a succedat cel mai faimos monarh merovingian, Dagobert
(629-639). Renumele acestuia se explică prin faptul că i-au urmat la tron o
serie de regi lipsiţi de personalitate şi instinct politic. Posteritatea sau,
poate, chiar contemporaneitatea i-a botezat „regii trândavi”. În statul franc merovingian, regatul (regnum-ul) e asimilat cu
patrimoniul funciar. Este transmisibil ereditar, dar cu excluderea femeilor.
Descendenţii masculini sau colaterali împărţeau regatul în mod echitabil, în
concordanţă cu înţelegerile de natură politică şi strategică survenite între ei.
În timpul vieţii, regele putea să-şi dezmoştenească descendenţii masculini,
tăindu-le părul lung şi expediindu-i la mănăstire. Monarhul avea dreptul de
a negocia şi chiar de a înstrăina părţi din regnum-ul său. Partajele
succesorale erau definitive şi absolute.
Administraţia centrală a statului merovingian gravita în jurul
palatului regal (palatium, aula regis). Corpul administrativ central era
compus din mai mulţi funcţionari superiori (palatini, aulici), care aveau
atribuţii oarecum similare cu nişte miniştri dintr-un stat modern.
Coordonatorul acestui grup de palatini era majordomul (maior domus),
supremul administrator al palatului şi al regatului. Numit şi revocat de
şeful statului, el n-a fost, în general, conducătorul unei înalte aristocraţii
anarhice şi opozante, ci tocmai adversarul acesteia. Spre sfârşitul
secolului al VII-lea, demnitatea respectivă se fixează într-o singură
familie nobilă şi se transmite pe cale ereditară.
Sub ordinele majordomului îşi îndeplineau atribuţiile următorii palatini:
senescalcus (un fel de stolnic), comes stabuli (administratorul
grajdurilor regale), cammerarius (şeful aprovizionării), abbas palatii
(paznicul relicvelor), referendarius (cancelar), pincernarius (pivnicer),
thesaurarius (trezorier), comes palatii (un fel de vornic). Printr-un ordin
regal se mai convoca, uneori, o adunare consultativă, numită concilium
sau placitum. În secolul al VII-lea se conturează un consiliu lărgit
(conventus generalis), din care făceau parte toţi agenţii regali din
provincii şi înalţii demnitari ecleziastici.
În organizarea sistemului administrativ local, francii au apelat la
modelul roman, preexistent. În fruntea fostelor circumscripţii romane
(civitas, territorium, pagus), regii merovingieni au desemnat un judex
publicus (rang roman târziu) sau un comes (grafio). Aceştia cumulau
toate atribuţiile administrative şi erau revocabili. În schimbul prestaţiei
lor, puteau exploata pământurile fiscului şi-şi puteau însuşi o treime din
valoarea amenzilor. Subordonaţii comitelui se numeau ministri sau
juniores. Când circumscripţiile erau prea întinse, se organizau
subdiviziuni, gestionate de vicari sau vicecomiţi. Mai exista o categorie
de funcţionari mărunţi, care-i cuprindea pe tribuni şi centenari. Uneori,
mai multe circumscripţii teritoriale erau subordonate unui duce (dux), superior în rang faţă de comiţi. Acesta dispunea de propria sa echipă de
ministri. Exista şi un organ de control compus din missi regales (trimişii
regali), care aveau atribuţiile unor inspectori.
În Regatul Merovingian s-au menţinut toate impozitele romane,
precum şi procedeele fiscale pe care le comportau acestea. Impozitele
directe erau de două genuri: capitatio terrena (impozit funciar) şi
capitatio humana (impozit personal). Perceperea obligaţiilor fiscale se
făcea pe baza unor recensăminte prealabile (libri censuales sau polyptici).
În a doua jumătate a secolului al VI-lea, întrucât regii merovingieni n-au
revizuit situaţia statistică din acele libri censuales, moştenite de la
romani, s-au declanşat numeroase revolte antifiscale. Impozitele directe
erau percepute de comite, prin intermediul aşa-numiţilor exactores.
Impozitele indirecte erau mult mai diverse: vămi (telonea), taxe
pentru întreţinerea drumurilor şi a podurilor (rotaticus, pulveraticus,
pontaticus), obligaţia de a-l găzdui pe suveran, însoţit de suita sa
(hospitalitas) şi rechiziţii în favoarea armatei (procuratio). Primele două
categorii de impozite erau arendate unor telonearii. Alte surse de câştig
ale monarhilor merovingieni erau: domeniile (villas) regale (curtea naveta
între aceste reşedinţe), veniturile din justiţie (amenzi) şi din exploatările
miniere, prăzile de război (o vreme încă trase la sorţi) şi, poate, baterea
monedei.
În vremea dinastiei merovingiene nu exista o armată permanentă.
Nobilii războinici din anturajul suveranului (antrustiones) constituiau
doar o gardă personală restrânsă. În cazul unui conflict militar de
proporţii, la ordinul regelui, orice supus valid era dator să presteze
serviciul militar, pe cheltuială proprie. Comiţii comandau trupele
recrutate din propria lor circumscripţie administrativă, iar ducii erau
comandanţi de armată. Întrucât aceste trupe de diletanţi aveau o eficienţă
militară îndoielnică, mulţi regi merovingieni au recurs şi la mercenari
străini. Abia o dată cu iminenţa invaziilor sarazine (musulmane),
majordomii se vor strădui să recruteze o veritabilă armată de profesie.
Cu sedentarizarea francilor şi întemeierea statului franc, care se va
dovedi cel mai viabil dintre regatele barbare germanice, se încheie cel
de-al doilea val de migraţii (Völkerwanderungen) sau invazii (invasions).
vegetau în Toxandria, regiune care, din perspectivă geografică, se
confundă, aproximativ, cu Brabantul de astăzi. În a doua jumătate a
veacului următor, francii ripuari ocupau Masivul Renan, de la Mainz la
Bonn, în timp ce francii salieni, situaţi mai la nord, rămâneau fideli alianţei
cu Roma. Comandantul militar roman Aegidius îi alungă pe vizigoţi din
Orléans, iar succesorul său, comitele Paulus, îi izgoneşte pe saxoni,
cooperând cu forţele militare ale regelui franc salian Childeric, fiul lui
Meroveu.
Clovis (Chlodovec), urmaşul lui Childeric, este întemeietorul dinastiei
merovingiene. După ce ajunge rege al francilor (481), el promovează o
politică premeditată de extensiune şi unificare statală. În primul rând îşi
elimină toţi rivalii şi opozanţii din interiorul comunităţii france. Îşi stabileşte reşedinţa la Tournai. Apoi, pe parcursul anului 486, încorporează
în regatul său statul lui Syagrius, stăpânul unei entităţi politice postromane
din Galia, cu reşedinţa la Soissons.
În 493, Clovis se căsătoreşte cu principesa burgundă catolică Clotilda.
Sub influenţa soţiei, dar şi din oportunism politic, Clovis se botează la
Reims, cu concursul Sfântului Remy, împreună cu 2 000 de războinici. În
urma acestui proces de convertire, francii devin singura seminţie de
orientare catolică, în mijlocul unei multitudini de neamuri germanice, care
se creştinaseră în varianta eretică, ariană. În 496 şi apoi, din nou, în 505,
Clovis îi învinge pe alamani şi-i constrânge să se supună. Marea realizare
politică a proaspătului convertit nu a fost însă expediţia organizată, în anul
500, împotriva regelui burgund Gondebaud, care a constituit, practic, mai
mult o răfuială de familie, ci cea din 507, împotriva regelui vizigot Alaric
al II-lea, soldată cu victoria istorică a francilor de la Vouillé. Monarhul
vizigot s-a numărat printre victimele bătăliei. Intervenţia paşnică, dar
autoritară, a regelui ostrogot Theodoric în arbitrarea şi dezamorsarea
conflictului le-a facilitat vizigoţilor păstrarea Septimaniei, adică a regiunii
dintre Pirinei şi Ron. Întrucât ostrogoţii, învingători ai burgunzilor,
anexează Provenţa (Provence), cele două regate gotice rămân învecinate pe
mai departe, ameninţând să devină o importantă putere ariană în zona
Mediteranei Occidentale, mai ales după ce vizigoţii i-au oferit coroana lui
Theodoric.
În 511, după moartea lui Clovis, Regatul Franc, care înglobase şi
regiunile sud-vestice ale fostei Galii, până la Pirinei, după victoria de la
Vouillé, a fost împărţit între fiii săi, Thierry, Clodomir, Childebert şi
Chlothar. Ultimul, mort în 561, a lăsat alţi patru urmaşi, Charibert,
Gontran, Sigebert şi Chilperich, care vor fragmenta, la rândul lor,
formaţiunea statală pe care o moşteniseră.
Expansiunea va continua, în condiţiile unor rivalităţi intestine, şi după
dispariţia lui Clovis. Septimania, Provenţa, Burgundia, Thuringia şi, mai
târziu, Bavaria sunt anexate sau constrânse să accepte o relaţie de
subordonare. Cuceririle se încheie după 560. Urmează o perioadă de
războaie civile. Unitatea regatului este restabilită (613) de către Chlothar al
II-lea, căruia i-a succedat cel mai faimos monarh merovingian, Dagobert
(629-639). Renumele acestuia se explică prin faptul că i-au urmat la tron o
serie de regi lipsiţi de personalitate şi instinct politic. Posteritatea sau,
poate, chiar contemporaneitatea i-a botezat „regii trândavi”. În statul franc merovingian, regatul (regnum-ul) e asimilat cu
patrimoniul funciar. Este transmisibil ereditar, dar cu excluderea femeilor.
Descendenţii masculini sau colaterali împărţeau regatul în mod echitabil, în
concordanţă cu înţelegerile de natură politică şi strategică survenite între ei.
În timpul vieţii, regele putea să-şi dezmoştenească descendenţii masculini,
tăindu-le părul lung şi expediindu-i la mănăstire. Monarhul avea dreptul de
a negocia şi chiar de a înstrăina părţi din regnum-ul său. Partajele
succesorale erau definitive şi absolute.
Administraţia centrală a statului merovingian gravita în jurul
palatului regal (palatium, aula regis). Corpul administrativ central era
compus din mai mulţi funcţionari superiori (palatini, aulici), care aveau
atribuţii oarecum similare cu nişte miniştri dintr-un stat modern.
Coordonatorul acestui grup de palatini era majordomul (maior domus),
supremul administrator al palatului şi al regatului. Numit şi revocat de
şeful statului, el n-a fost, în general, conducătorul unei înalte aristocraţii
anarhice şi opozante, ci tocmai adversarul acesteia. Spre sfârşitul
secolului al VII-lea, demnitatea respectivă se fixează într-o singură
familie nobilă şi se transmite pe cale ereditară.
Sub ordinele majordomului îşi îndeplineau atribuţiile următorii palatini:
senescalcus (un fel de stolnic), comes stabuli (administratorul
grajdurilor regale), cammerarius (şeful aprovizionării), abbas palatii
(paznicul relicvelor), referendarius (cancelar), pincernarius (pivnicer),
thesaurarius (trezorier), comes palatii (un fel de vornic). Printr-un ordin
regal se mai convoca, uneori, o adunare consultativă, numită concilium
sau placitum. În secolul al VII-lea se conturează un consiliu lărgit
(conventus generalis), din care făceau parte toţi agenţii regali din
provincii şi înalţii demnitari ecleziastici.
În organizarea sistemului administrativ local, francii au apelat la
modelul roman, preexistent. În fruntea fostelor circumscripţii romane
(civitas, territorium, pagus), regii merovingieni au desemnat un judex
publicus (rang roman târziu) sau un comes (grafio). Aceştia cumulau
toate atribuţiile administrative şi erau revocabili. În schimbul prestaţiei
lor, puteau exploata pământurile fiscului şi-şi puteau însuşi o treime din
valoarea amenzilor. Subordonaţii comitelui se numeau ministri sau
juniores. Când circumscripţiile erau prea întinse, se organizau
subdiviziuni, gestionate de vicari sau vicecomiţi. Mai exista o categorie
de funcţionari mărunţi, care-i cuprindea pe tribuni şi centenari. Uneori,
mai multe circumscripţii teritoriale erau subordonate unui duce (dux), superior în rang faţă de comiţi. Acesta dispunea de propria sa echipă de
ministri. Exista şi un organ de control compus din missi regales (trimişii
regali), care aveau atribuţiile unor inspectori.
În Regatul Merovingian s-au menţinut toate impozitele romane,
precum şi procedeele fiscale pe care le comportau acestea. Impozitele
directe erau de două genuri: capitatio terrena (impozit funciar) şi
capitatio humana (impozit personal). Perceperea obligaţiilor fiscale se
făcea pe baza unor recensăminte prealabile (libri censuales sau polyptici).
În a doua jumătate a secolului al VI-lea, întrucât regii merovingieni n-au
revizuit situaţia statistică din acele libri censuales, moştenite de la
romani, s-au declanşat numeroase revolte antifiscale. Impozitele directe
erau percepute de comite, prin intermediul aşa-numiţilor exactores.
Impozitele indirecte erau mult mai diverse: vămi (telonea), taxe
pentru întreţinerea drumurilor şi a podurilor (rotaticus, pulveraticus,
pontaticus), obligaţia de a-l găzdui pe suveran, însoţit de suita sa
(hospitalitas) şi rechiziţii în favoarea armatei (procuratio). Primele două
categorii de impozite erau arendate unor telonearii. Alte surse de câştig
ale monarhilor merovingieni erau: domeniile (villas) regale (curtea naveta
între aceste reşedinţe), veniturile din justiţie (amenzi) şi din exploatările
miniere, prăzile de război (o vreme încă trase la sorţi) şi, poate, baterea
monedei.
În vremea dinastiei merovingiene nu exista o armată permanentă.
Nobilii războinici din anturajul suveranului (antrustiones) constituiau
doar o gardă personală restrânsă. În cazul unui conflict militar de
proporţii, la ordinul regelui, orice supus valid era dator să presteze
serviciul militar, pe cheltuială proprie. Comiţii comandau trupele
recrutate din propria lor circumscripţie administrativă, iar ducii erau
comandanţi de armată. Întrucât aceste trupe de diletanţi aveau o eficienţă
militară îndoielnică, mulţi regi merovingieni au recurs şi la mercenari
străini. Abia o dată cu iminenţa invaziilor sarazine (musulmane),
majordomii se vor strădui să recruteze o veritabilă armată de profesie.
Cu sedentarizarea francilor şi întemeierea statului franc, care se va
dovedi cel mai viabil dintre regatele barbare germanice, se încheie cel
de-al doilea val de migraţii (Völkerwanderungen) sau invazii (invasions).
Heptarhia anglo-saxonă
După mutarea unor garnizoane în Galia (406-407) şi retragerea, pe
parcursul anilor următori, a întregului personal militar şi
administrativ imperial din Britania, populaţia celtică, mai mult sau mai
puţin romanizată, a fostei provincii romane s-a regrupat într-o serie de
mărunte formaţiuni statale rivale. Acestea vor păstra un vag contact cu
fosta metropolă, dar se vor dovedi fără replică în faţa incursiunilor
efectuate de triburile celtice ale picţilor, scoţilor, caledonienilor şi, în ultimă
instanţă, de cele germanice ale anglo-saxonilor şi ale iuţilor.
Singurele informaţii referitoare la această epocă obscură sunt furnizate
de Viaţa Sfântului Germanus din Auxerre, de Procopiu din Caesareea, în
Războiul cu goţii, de cronicarul Gildas (516-570), în Despre cucerirea şi
distrugerea Britaniei, de autorul ecleziastic Beda Venerabilul (673-735), în
Istoria ecleziastică a englezilor şi de un compilator târziu, Nennius (în jur
de 800), în Historia Brittonum. Doar în opera ultimului autor e pomenit
celebrul erou autohton, Arthur Tintagel (dux bellorum) şi faimoasa sa
reşedinţă, Avalon, care au alimentat fascinantul ciclu de legende al
Cavalerilor Mesei Rotunde. Când fac referire la secolul al V-lea, izvoarele,
de altfel nesigure, evocă numele a doi lideri locali: celtul Vortigern
(onomastica e suspectă) şi „romanul” Ambrosius Aurelianus, descendent al
unei familii consulare creştine. Primul a apelat, se pare, la ajutorul unor
mercenari saxoni, conduşi, afirmă tradiţia cronicărească, de doi fraţi,
Hengist şi Horsa. Aceştia, după ce îi alungă pe invadatorii celtici din nord,
refuză să se întoarcă pe continent şi după victoria de la Aylesford ocupă
întreaga regiune Kent, întemeind, treptat, un regat. Sfântul Germanus, sosit
în Britania pentru a combate pelagianismul, în anul 429, nu mai întâlneşte,
cu excepţia unui tribun, la Verulanum, nici un alt funcţionar roman.
Oraşele, conduse de decurioni şi episcopi proprii, constituiau alianţe cu
caracter federativ. La revenirea sa în Britania (440-444), Germanus percepe societatea locală ca aflându-se într-o fază avansată de descompunere.
Autoritatea o deţin şefii tribali şi tiranii.
Între anii 449 şi 519, valuri succesive de migratori, angli, saxoni şi iuţi,
veniţi din Peninsula Iutlanda sau de la gurile Weserului, întemeiază pe
coastele orientale şi sudice ale Britaniei o suită de formaţiuni statale,
precum: Kent, Sussex, Wessex şi East England. Aceleaşi surse discutabile
menţionează o victorie a băştinaşilor celţi şi romani împotriva intruşilor
anglo-saxoni, la Mons Badonicus, în jurul anului 490 sau, poate, 520.
Menestrelii celţi au atribuit succesul imaginarului rege Arthur, care devine
astfel protagonistul unei întregi literaturi medievale, de inspiraţie legendară.
E drept, după confruntarea amintită, atacurile anglo-saxone au încetat,
vreme de trei decenii.
Al doilea episod al cuceririi şi germanizării Britaniei (552-600) se
încheie cu constituirea regatelor anglo-saxone Mercia, Essex şi
Northumbria.
Celţii, repliaţi în Ţara Galilor (Wales), Cornwall, Devon şi Scoţia, vor
întreţine o stare conflictuală cu cele şapte state anglo-saxone, iar apoi cu
Regatul Englez, vreme de secole. Un important segment al populaţiei
celtice a emigrat, începând cu a doua jumătate a secolului al V-lea, fie spre
Irlanda (legenda Sf. Patrick e un argument în acest sens), fie spre continent,
stabilindu-se în Peninsula Armoricană, care, în consecinţă, va fi botezată
Bretania în epoca medievală.
parcursul anilor următori, a întregului personal militar şi
administrativ imperial din Britania, populaţia celtică, mai mult sau mai
puţin romanizată, a fostei provincii romane s-a regrupat într-o serie de
mărunte formaţiuni statale rivale. Acestea vor păstra un vag contact cu
fosta metropolă, dar se vor dovedi fără replică în faţa incursiunilor
efectuate de triburile celtice ale picţilor, scoţilor, caledonienilor şi, în ultimă
instanţă, de cele germanice ale anglo-saxonilor şi ale iuţilor.
Singurele informaţii referitoare la această epocă obscură sunt furnizate
de Viaţa Sfântului Germanus din Auxerre, de Procopiu din Caesareea, în
Războiul cu goţii, de cronicarul Gildas (516-570), în Despre cucerirea şi
distrugerea Britaniei, de autorul ecleziastic Beda Venerabilul (673-735), în
Istoria ecleziastică a englezilor şi de un compilator târziu, Nennius (în jur
de 800), în Historia Brittonum. Doar în opera ultimului autor e pomenit
celebrul erou autohton, Arthur Tintagel (dux bellorum) şi faimoasa sa
reşedinţă, Avalon, care au alimentat fascinantul ciclu de legende al
Cavalerilor Mesei Rotunde. Când fac referire la secolul al V-lea, izvoarele,
de altfel nesigure, evocă numele a doi lideri locali: celtul Vortigern
(onomastica e suspectă) şi „romanul” Ambrosius Aurelianus, descendent al
unei familii consulare creştine. Primul a apelat, se pare, la ajutorul unor
mercenari saxoni, conduşi, afirmă tradiţia cronicărească, de doi fraţi,
Hengist şi Horsa. Aceştia, după ce îi alungă pe invadatorii celtici din nord,
refuză să se întoarcă pe continent şi după victoria de la Aylesford ocupă
întreaga regiune Kent, întemeind, treptat, un regat. Sfântul Germanus, sosit
în Britania pentru a combate pelagianismul, în anul 429, nu mai întâlneşte,
cu excepţia unui tribun, la Verulanum, nici un alt funcţionar roman.
Oraşele, conduse de decurioni şi episcopi proprii, constituiau alianţe cu
caracter federativ. La revenirea sa în Britania (440-444), Germanus percepe societatea locală ca aflându-se într-o fază avansată de descompunere.
Autoritatea o deţin şefii tribali şi tiranii.
Între anii 449 şi 519, valuri succesive de migratori, angli, saxoni şi iuţi,
veniţi din Peninsula Iutlanda sau de la gurile Weserului, întemeiază pe
coastele orientale şi sudice ale Britaniei o suită de formaţiuni statale,
precum: Kent, Sussex, Wessex şi East England. Aceleaşi surse discutabile
menţionează o victorie a băştinaşilor celţi şi romani împotriva intruşilor
anglo-saxoni, la Mons Badonicus, în jurul anului 490 sau, poate, 520.
Menestrelii celţi au atribuit succesul imaginarului rege Arthur, care devine
astfel protagonistul unei întregi literaturi medievale, de inspiraţie legendară.
E drept, după confruntarea amintită, atacurile anglo-saxone au încetat,
vreme de trei decenii.
Al doilea episod al cuceririi şi germanizării Britaniei (552-600) se
încheie cu constituirea regatelor anglo-saxone Mercia, Essex şi
Northumbria.
Celţii, repliaţi în Ţara Galilor (Wales), Cornwall, Devon şi Scoţia, vor
întreţine o stare conflictuală cu cele şapte state anglo-saxone, iar apoi cu
Regatul Englez, vreme de secole. Un important segment al populaţiei
celtice a emigrat, începând cu a doua jumătate a secolului al V-lea, fie spre
Irlanda (legenda Sf. Patrick e un argument în acest sens), fie spre continent,
stabilindu-se în Peninsula Armoricană, care, în consecinţă, va fi botezată
Bretania în epoca medievală.
Alamanii
Alamanii sunt probabil rezultatul regrupării unor triburi germanice
iniţial dispersate. Chiar semnificaţia cuvântului arhaic germanic
alamanni, care se traduce prin toţi oamenii, trădează o origine etnică vădit
compozită. Cavaleria alamană, înarmată cu săbii lungi, e menţionată
sporadic în secolul al III-lea şi din ce în ce mai frecvent în secolul următor.
În anul 406 alamanii pătrund în Alsacia. Peste un secol, în urma unui atac
al francilor, se refugiază în fosta Raetia (506). După ce o vreme acceptă protectoratul regatului ostrogot, în urma declanşării campaniei lui Belisarie,
alamanii intră sub controlul regilor franci ai Austrasiei. Abia spre sfârşitul
secolului al VI-lea se convertesc la creştinism. Spre finele veacului al
VII-lea ducii alamani îşi recâştigă independenţa. Perioada de emancipare se
încheie odată cu campaniile majordomului merovingian, Charles Martel,
împotriva alamanilor (709-712). Învinşi, aceştia vor accepta tutela statului
franc. În secolul IX, teritoriul locuit de alamani devine un comitat
încorporat în imperiul carolingian.
iniţial dispersate. Chiar semnificaţia cuvântului arhaic germanic
alamanni, care se traduce prin toţi oamenii, trădează o origine etnică vădit
compozită. Cavaleria alamană, înarmată cu săbii lungi, e menţionată
sporadic în secolul al III-lea şi din ce în ce mai frecvent în secolul următor.
În anul 406 alamanii pătrund în Alsacia. Peste un secol, în urma unui atac
al francilor, se refugiază în fosta Raetia (506). După ce o vreme acceptă protectoratul regatului ostrogot, în urma declanşării campaniei lui Belisarie,
alamanii intră sub controlul regilor franci ai Austrasiei. Abia spre sfârşitul
secolului al VI-lea se convertesc la creştinism. Spre finele veacului al
VII-lea ducii alamani îşi recâştigă independenţa. Perioada de emancipare se
încheie odată cu campaniile majordomului merovingian, Charles Martel,
împotriva alamanilor (709-712). Învinşi, aceştia vor accepta tutela statului
franc. În secolul IX, teritoriul locuit de alamani devine un comitat
încorporat în imperiul carolingian.
Al doilea val al invaziilor
Al doilea val al invaziilor, din prima fază a „marilor migraţii”,
corespunde, în bună măsură, unui proces de infiltrare lentă a unor
seminţii barbare, preponderent germanice, în diverse provincii sau
foste provincii ale Imperiului Roman de Apus. Fenomenul s-a derulat în
plan cronologic aproximativ între anii 440-534. Protagonistele acestei
invazii, prin excelenţă teutonică şi lipsită de suspans, sunt populaţii aparent
obscure, dar mai omogene, profund legate de baza lor etnică, situată
dincolo de limes, precum francii, alamanii, anglii, saxonii şi iuţii.
Incursiunile acestor neamuri germanice sunt mai puţin spectaculoase şi nu
trezesc anxietăţi terifiante ca şi avalanşele etnice devastatoare din a doua
jumătate a secolului al IV-lea şi prima jumătate a secolului al V-lea. Aceşti
invadatori mai puţin violenţi preferă să se sedentarizeze în regiuni mai
superficial romanizate, unde, dintr-o minoritate dominantă iniţială, după ce
aderă la catolicism, în urma unui proces de asimilare nu foarte îndelungat,
pot deveni o majoritate stăpânitoare. Regatele pe care le întemeiază se
dovedesc durabile, întrucât sunt articulate pe un aparat statal coerent,
personalizat, adaptat metamorfozelor politice, sociale şi economice
survenite în perioada de după dezagregarea Imperiului Roman de Apus.
corespunde, în bună măsură, unui proces de infiltrare lentă a unor
seminţii barbare, preponderent germanice, în diverse provincii sau
foste provincii ale Imperiului Roman de Apus. Fenomenul s-a derulat în
plan cronologic aproximativ între anii 440-534. Protagonistele acestei
invazii, prin excelenţă teutonică şi lipsită de suspans, sunt populaţii aparent
obscure, dar mai omogene, profund legate de baza lor etnică, situată
dincolo de limes, precum francii, alamanii, anglii, saxonii şi iuţii.
Incursiunile acestor neamuri germanice sunt mai puţin spectaculoase şi nu
trezesc anxietăţi terifiante ca şi avalanşele etnice devastatoare din a doua
jumătate a secolului al IV-lea şi prima jumătate a secolului al V-lea. Aceşti
invadatori mai puţin violenţi preferă să se sedentarizeze în regiuni mai
superficial romanizate, unde, dintr-o minoritate dominantă iniţială, după ce
aderă la catolicism, în urma unui proces de asimilare nu foarte îndelungat,
pot deveni o majoritate stăpânitoare. Regatele pe care le întemeiază se
dovedesc durabile, întrucât sunt articulate pe un aparat statal coerent,
personalizat, adaptat metamorfozelor politice, sociale şi economice
survenite în perioada de după dezagregarea Imperiului Roman de Apus.
Regatul ostrogoţilor din Italia
Regele Odoacru al Italiei, care-l detronase pe ultimul împărat al Romei,
Romulus Augustulus, în anul 476, s-a dovedit un conducător viguros.
A anexat Dalmaţia după moartea lui Iulius Nepos (486), împăratul roman
alungat de pe tron în anul 475, şi a respins un atac al rugilor, care forţaseră
frontiera danubiană. Victoriile lui Odoacru erau apreciate favorabil de
locuitorii Italiei, dar erau prost receptate la Constantinopol. Imperiul
Roman de Răsărit avea tot interesul să submineze un stat germanic
puternic, amplasat la frontierele sale. Factorul destabilizator la care a recurs
a fost Theodoric (493-526), regele ostrogoţilor.
Ostrogoţii erau o populaţie barbară germanică, învinsă de huni în
stepele nord-pontice (370) şi târâtă până în Panonia. Abia în 454, după
lupta de la Nedao, în care hunii sunt înfrânţi de o coaliţie tribală germanică,
condusă de gepizi, ei reuşesc să se emancipeze de sub dominaţia nomazilor
asiatici. În vremea împăratului Zenon (474-491), sub comanda noului lor
rege, Theodoric, pradă Peninsula Balcanică, asediază Constantinopolul şi îi
înving pe vecinii din nord, gepizii (482-488). Basileul constantinopolitan
s-a decis să-i utilizeze pe aceşti aliaţi incomozi şi imprevizibili, cantonaţi în
Peninsula Balcanică, în scopul alungării uzurpatorului Odoacru din Italia.
Monarhul ostrogot s-a dovedit un instrument eficient şi propice al
intereselor politice bizantine.
Susţinut de Imperiul Roman de Răsărit, Theodoric şi-a început
campania în anul 489 şi a devenit teoretic stăpânitorul Italiei, după victoria
de la Verona (30 septembrie 489). După moartea înzestratului său strateg,
generalul Tufa şi fiind concomitent abandonat de o parte a armatei,
Odoacru se repliază în reşedinţa sa din Ravenna. Drept urmare, Theodoric
reuşeşte să-l înfrângă definitiv pe rivalul său doar în anul 493, iar prin
convenţia încheiată cu împăratul Anastasius I (491-518), în anul 497, e
recunoscut rege al ostrogoţilor, precum şi împuternicit, patricius al
Constantinopolului în Peninsula Italică. În realitate, el a guvernat teritoriile
preluate de sub stăpânirea lui Odoacru ca un suveran autocefal.
Theodoric a conservat instituţiile romane, cu precădere aparatul fiscal,
administrativ şi serviciile publice. A perpetuat colaborarea cu Senatul,
aristocraţia romană şi corpul de funcţionari. A încurajat coexistenţa germanicilor arieni cu romanii catolici, până în anul 524, când l-a arestat pe
papa Ioan I (523-526). Puterea militară era deţinută în exclusivitate de goţi.
Senatorii Boethius, Symmachus şi Cassiodor s-au bucurat de consideraţie, o
îndelungată perioadă de timp, mai exact până când s-au lăsat atraşi într-un
complot antigermanic, orchestrat de curtea constantinopolitană. A
înfrumuseţat Ravenna, unde, de altfel, s-a ridicat şi mausoleul său. În
administrarea provinciilor Theodoric a instituit un parteneriat între guvernatorii
romani şi comiţii ostrogoţi. Pe plan extern, Theodoric consolidează
solidaritatea cu regatele barbare din vecinătate, stabilind relaţii dinastice cu
francii, burgunzii, vizigoţii şi vandalii. Pe franci îi izolează, după 507, de
Marea Mediterană. Theodoric îi face cadou regelui burgund un ceas cu apă,
iar celui franc, Clovis, un cântăreţ la chiteră şi un medic bizantin. El
figurează în cântecele de vitejie germane din Evul Mediu, în ipostaza eroului
Dietrich.
După moartea lui Theodoric (526) devine regentă fiica sa, Amalasuntha.
Ea urma să exercite temporar prerogativele regale, în numele fiului ei minor
Athalaric (526-534), dar, întrucât se oferise să colaboreze cu bizantinii împotriva
vandalilor, în 533, e detronată şi exilată într-o insulă a lacului Bolsena.
După moartea moştenitorului ei (534), e ales rege Theodahad (534-536), o
rudă a lui Theodoric dintr-o ramură colaterală.
Peninsula Italică e invadată de trupele generalului Belizarie, sosite din
Africa, în anul 535, la rugăminţile Amalasunthei, care fusese detronată şi
exilată. Drept represalii, ostrogoţii o ucid pe prizoniera de sânge regal (535).
Theodahad, dovedindu-se un strateg total ineficient în confruntările cu
bizantinii, e înlocuit cu un comandant energic, pe nume Vitigis (536-540).
În ciuda bravurii sale şi a tentativei de a-l izola pe Belizarie între zidurile
Romei, noul rege nu poate anihila invazia. În anul 540 se vede nevoit să
capituleze, la Ravenna.
Se părea că bizantinii reuşiseră să-şi impună supremaţia în Italia. Drept
urmare, Belizarie e strămutat în Orientul Apropiat, pe Eufrat, pentru a
respinge atacurile perşilor. Ostrogoţii, insuficient pacificaţi, se răscoală
împotriva corpului de ocupaţie bizantin, sub conducerea lui Hildibad
(540-541). În urma asasinării acestuia, în anul 541, e ales rege al
ostrogoţilor nepotul său, Totila (541-552), care se va dovedi un general
inspirat şi competent. După o campanie îndelungată, purtată cu forţe
restrânse, aproximativ 5 000 de războinici, el reuşeşte, până în anul 546, să
readucă sub controlul ostrogoţilor aproape întreaga Peninsulă Italică şi să
pătrundă triumfător în Roma. Belizarie, revenit pe frontul occidental, recuperează Roma, dar, ulterior, e înlocuit cu eunucul Narses (549). Totila,
printr-un elan războinic remarcabil, recâştigă Roma (550), Corsica,
Sardinia, Dalmaţia şi Ravenna, dar în final e învins şi ucis de bizantini, în
lupta de la Tadinae/Gualdo Tadino (552). Conduşi de un nou rege,
întreprinzătorul Teja, ostrogoţii angajează cu vicleanul general Narses o
confruntare finală, în Campania, la poalele muntelui Vezuviu, în toamna
anului 552. Suferind o înfrângere catastrofală (regele lor moare în luptă),
goţii se retrag în Apenini, unde vor capitula în anul 555.
Romulus Augustulus, în anul 476, s-a dovedit un conducător viguros.
A anexat Dalmaţia după moartea lui Iulius Nepos (486), împăratul roman
alungat de pe tron în anul 475, şi a respins un atac al rugilor, care forţaseră
frontiera danubiană. Victoriile lui Odoacru erau apreciate favorabil de
locuitorii Italiei, dar erau prost receptate la Constantinopol. Imperiul
Roman de Răsărit avea tot interesul să submineze un stat germanic
puternic, amplasat la frontierele sale. Factorul destabilizator la care a recurs
a fost Theodoric (493-526), regele ostrogoţilor.
Ostrogoţii erau o populaţie barbară germanică, învinsă de huni în
stepele nord-pontice (370) şi târâtă până în Panonia. Abia în 454, după
lupta de la Nedao, în care hunii sunt înfrânţi de o coaliţie tribală germanică,
condusă de gepizi, ei reuşesc să se emancipeze de sub dominaţia nomazilor
asiatici. În vremea împăratului Zenon (474-491), sub comanda noului lor
rege, Theodoric, pradă Peninsula Balcanică, asediază Constantinopolul şi îi
înving pe vecinii din nord, gepizii (482-488). Basileul constantinopolitan
s-a decis să-i utilizeze pe aceşti aliaţi incomozi şi imprevizibili, cantonaţi în
Peninsula Balcanică, în scopul alungării uzurpatorului Odoacru din Italia.
Monarhul ostrogot s-a dovedit un instrument eficient şi propice al
intereselor politice bizantine.
Susţinut de Imperiul Roman de Răsărit, Theodoric şi-a început
campania în anul 489 şi a devenit teoretic stăpânitorul Italiei, după victoria
de la Verona (30 septembrie 489). După moartea înzestratului său strateg,
generalul Tufa şi fiind concomitent abandonat de o parte a armatei,
Odoacru se repliază în reşedinţa sa din Ravenna. Drept urmare, Theodoric
reuşeşte să-l înfrângă definitiv pe rivalul său doar în anul 493, iar prin
convenţia încheiată cu împăratul Anastasius I (491-518), în anul 497, e
recunoscut rege al ostrogoţilor, precum şi împuternicit, patricius al
Constantinopolului în Peninsula Italică. În realitate, el a guvernat teritoriile
preluate de sub stăpânirea lui Odoacru ca un suveran autocefal.
Theodoric a conservat instituţiile romane, cu precădere aparatul fiscal,
administrativ şi serviciile publice. A perpetuat colaborarea cu Senatul,
aristocraţia romană şi corpul de funcţionari. A încurajat coexistenţa germanicilor arieni cu romanii catolici, până în anul 524, când l-a arestat pe
papa Ioan I (523-526). Puterea militară era deţinută în exclusivitate de goţi.
Senatorii Boethius, Symmachus şi Cassiodor s-au bucurat de consideraţie, o
îndelungată perioadă de timp, mai exact până când s-au lăsat atraşi într-un
complot antigermanic, orchestrat de curtea constantinopolitană. A
înfrumuseţat Ravenna, unde, de altfel, s-a ridicat şi mausoleul său. În
administrarea provinciilor Theodoric a instituit un parteneriat între guvernatorii
romani şi comiţii ostrogoţi. Pe plan extern, Theodoric consolidează
solidaritatea cu regatele barbare din vecinătate, stabilind relaţii dinastice cu
francii, burgunzii, vizigoţii şi vandalii. Pe franci îi izolează, după 507, de
Marea Mediterană. Theodoric îi face cadou regelui burgund un ceas cu apă,
iar celui franc, Clovis, un cântăreţ la chiteră şi un medic bizantin. El
figurează în cântecele de vitejie germane din Evul Mediu, în ipostaza eroului
Dietrich.
După moartea lui Theodoric (526) devine regentă fiica sa, Amalasuntha.
Ea urma să exercite temporar prerogativele regale, în numele fiului ei minor
Athalaric (526-534), dar, întrucât se oferise să colaboreze cu bizantinii împotriva
vandalilor, în 533, e detronată şi exilată într-o insulă a lacului Bolsena.
După moartea moştenitorului ei (534), e ales rege Theodahad (534-536), o
rudă a lui Theodoric dintr-o ramură colaterală.
Peninsula Italică e invadată de trupele generalului Belizarie, sosite din
Africa, în anul 535, la rugăminţile Amalasunthei, care fusese detronată şi
exilată. Drept represalii, ostrogoţii o ucid pe prizoniera de sânge regal (535).
Theodahad, dovedindu-se un strateg total ineficient în confruntările cu
bizantinii, e înlocuit cu un comandant energic, pe nume Vitigis (536-540).
În ciuda bravurii sale şi a tentativei de a-l izola pe Belizarie între zidurile
Romei, noul rege nu poate anihila invazia. În anul 540 se vede nevoit să
capituleze, la Ravenna.
Se părea că bizantinii reuşiseră să-şi impună supremaţia în Italia. Drept
urmare, Belizarie e strămutat în Orientul Apropiat, pe Eufrat, pentru a
respinge atacurile perşilor. Ostrogoţii, insuficient pacificaţi, se răscoală
împotriva corpului de ocupaţie bizantin, sub conducerea lui Hildibad
(540-541). În urma asasinării acestuia, în anul 541, e ales rege al
ostrogoţilor nepotul său, Totila (541-552), care se va dovedi un general
inspirat şi competent. După o campanie îndelungată, purtată cu forţe
restrânse, aproximativ 5 000 de războinici, el reuşeşte, până în anul 546, să
readucă sub controlul ostrogoţilor aproape întreaga Peninsulă Italică şi să
pătrundă triumfător în Roma. Belizarie, revenit pe frontul occidental, recuperează Roma, dar, ulterior, e înlocuit cu eunucul Narses (549). Totila,
printr-un elan războinic remarcabil, recâştigă Roma (550), Corsica,
Sardinia, Dalmaţia şi Ravenna, dar în final e învins şi ucis de bizantini, în
lupta de la Tadinae/Gualdo Tadino (552). Conduşi de un nou rege,
întreprinzătorul Teja, ostrogoţii angajează cu vicleanul general Narses o
confruntare finală, în Campania, la poalele muntelui Vezuviu, în toamna
anului 552. Suferind o înfrângere catastrofală (regele lor moare în luptă),
goţii se retrag în Apenini, unde vor capitula în anul 555.
Burgunzii
Burgunzii (burgundionii), semnalaţi pe parcursul secolului I d.Hr. în
regiunea baltică, sunt originari fie din ţinutul norvegian Borgund, fie
din insula baltică Bornholm (Borgundarholm, în secolul al XIII-lea).
Începând cu secolul al V-lea, ei forţează Rinul (406-407), susţin o serie de
uzurpatori şi împăraţi, între anii 409-413 şi, în final, întemeiază în zona
renană un stat, cu asentimentul împăratului Honoriu, care va supravieţui
vreme de aproximativ treizeci de ani. Iritat de tendinţele burgunzilor de a se
extinde spre vest, în Belgica (435), generalul roman Aetius le va ordona
hunilor, cu care se aliase, să-i atace pe germanici, în anul 436. Regele
Gundicharius (Gunthiarius) a fost ucis în urma raidului respectiv, casa regală
a fost distrusă, iar burgunzii, afectaţi grav de înfrângerea suferită, s-au retras
temporar într-o regiune din Galia Orientală. În 443, după ce încheie un tratat
de alianţă (foedus) cu romanii, ei se aşează în Sapaudia (Elveţia romandă) şi
în vecinătatea Genevei. În postura de federaţi model, burgunzii vor contribui
la victoria de la Campus Mauriacus, împotriva hunilor (451) şi vor participa
la campania orchestrată de împăratul roman Avitus contra suevilor din
Spania (456). La întoarcerea din expediţia iberică, considerând că meritau o
răsplată, ei şi-au amplificat teritoriul în detrimentul unor provincii romane
din vecinătate. Către 495, regatul lor se întindea din sudul ţinutului
Champagne până la Alpii maritimi. Noul regatul burgund, întemeiat în zona
Ronului de către Hilperic I, avea o structură bicefală. Reşedinţa suveranului
era la Lyon, iar cea a moştenitorului tronului la Geneva. Sistemul juridic
burgund era întemeiat pe Legea Gombette. Dintre toate legile barbare,
aceasta este cea mai favorabilă autohtonilor romani. Legislaţia burgundă
autoriza căsătoriile mixte şi trata în mod identic cele două etnii, barbară şi
romană. Regele francilor, Clovis (Chlodovec), îl atacă şi-l învinge, la Dijon,
pe nepotul lui Hilperic, Gundovald (Gondebaud), în anul 500, exploatând
conflictul acestuia cu fratele său, Godegisel. În ciuda acestui episod, la
Vouillé, burgunzii vor lupta în calitatea de aliaţi ai francilor împotriva
vizigoţilor. Fiul lui Gundovald, Sigismund, după ce suferă o agresiune din
partea goţilor, întrucât se raliase la catolicism, este lichidat de regele franc
Clodomir, care profitase de vulnerabilitatea casei regale burgunde. Fratele lui
Sigismund, Godomir, preia coroana, îi respinge pe franci (524) şi reuşeşte să
se menţină pe tron până în anii 533-534, când, după un nou conflict cu francii, dispare în circumstanţe nebuloase. Statul burgund va fi ulterior
absorbit de regatul franc merovingian.
regiunea baltică, sunt originari fie din ţinutul norvegian Borgund, fie
din insula baltică Bornholm (Borgundarholm, în secolul al XIII-lea).
Începând cu secolul al V-lea, ei forţează Rinul (406-407), susţin o serie de
uzurpatori şi împăraţi, între anii 409-413 şi, în final, întemeiază în zona
renană un stat, cu asentimentul împăratului Honoriu, care va supravieţui
vreme de aproximativ treizeci de ani. Iritat de tendinţele burgunzilor de a se
extinde spre vest, în Belgica (435), generalul roman Aetius le va ordona
hunilor, cu care se aliase, să-i atace pe germanici, în anul 436. Regele
Gundicharius (Gunthiarius) a fost ucis în urma raidului respectiv, casa regală
a fost distrusă, iar burgunzii, afectaţi grav de înfrângerea suferită, s-au retras
temporar într-o regiune din Galia Orientală. În 443, după ce încheie un tratat
de alianţă (foedus) cu romanii, ei se aşează în Sapaudia (Elveţia romandă) şi
în vecinătatea Genevei. În postura de federaţi model, burgunzii vor contribui
la victoria de la Campus Mauriacus, împotriva hunilor (451) şi vor participa
la campania orchestrată de împăratul roman Avitus contra suevilor din
Spania (456). La întoarcerea din expediţia iberică, considerând că meritau o
răsplată, ei şi-au amplificat teritoriul în detrimentul unor provincii romane
din vecinătate. Către 495, regatul lor se întindea din sudul ţinutului
Champagne până la Alpii maritimi. Noul regatul burgund, întemeiat în zona
Ronului de către Hilperic I, avea o structură bicefală. Reşedinţa suveranului
era la Lyon, iar cea a moştenitorului tronului la Geneva. Sistemul juridic
burgund era întemeiat pe Legea Gombette. Dintre toate legile barbare,
aceasta este cea mai favorabilă autohtonilor romani. Legislaţia burgundă
autoriza căsătoriile mixte şi trata în mod identic cele două etnii, barbară şi
romană. Regele francilor, Clovis (Chlodovec), îl atacă şi-l învinge, la Dijon,
pe nepotul lui Hilperic, Gundovald (Gondebaud), în anul 500, exploatând
conflictul acestuia cu fratele său, Godegisel. În ciuda acestui episod, la
Vouillé, burgunzii vor lupta în calitatea de aliaţi ai francilor împotriva
vizigoţilor. Fiul lui Gundovald, Sigismund, după ce suferă o agresiune din
partea goţilor, întrucât se raliase la catolicism, este lichidat de regele franc
Clodomir, care profitase de vulnerabilitatea casei regale burgunde. Fratele lui
Sigismund, Godomir, preia coroana, îi respinge pe franci (524) şi reuşeşte să
se menţină pe tron până în anii 533-534, când, după un nou conflict cu francii, dispare în circumstanţe nebuloase. Statul burgund va fi ulterior
absorbit de regatul franc merovingian.
Alanii
Alungaţi din Iran, alanii se stabiliseră încă din secolul al IV-lea la nord
de Marea Caspică şi lacul Aral. Deşi erau o populaţie de origine
indoeuropeană, adoptaseră un stil de viaţă asemănător celui turco-mongol. Se
ocupau în exclusivitate cu creşterea turmelor de vite şi, la nevoie, se deplasau
rapid cu ajutorul carelor. Armamentul cavaleriei lor, preluat probabil de la
sarmaţi, consta dintr-o cuirasă de zale, o cască de formă conică şi o lance
lungă. Echipamentul călăreţilor alani anunţa o ţinută deja medievală. După ce
sunt învinse de către huni, în deceniul 360-370, numeroase triburi de alani se
supun cuceritorilor. Altele se refugiază din calea invadatorilor până în
regiunea central-europeană, iar mai târziu înaintează până în Renania. La
frontiera Imperiului Roman de Apus, un grup de alani, condus de regele
Goar, acceptă să-l slujească pe generalul Aetius, contribuind, printre altele, la
suprimarea răscoalei bagauzilor, în timp ce un altul, cârmuit de Respendial,
traversează Rinul, în compania vandalilor şi a suevilor, în iarna anului 406,
jefuieşte Galia, iar apoi năvăleşte în Spania (409). Alanii rămaşi în Galia vor
lupta, alături de romani, împotriva hunilor, în lupta de la Campus Mauriacus
(451). Cei din Peninsula Iberică se stabilesc în Lusitania şi în regiunea
Cartagena. Fiind puţini la număr, alanii au gestionat cu dificultate teritoriile
pe care le luaseră în stăpânire. În anul 418, sunt atacaţi violent de trupele
vizigoţilor, aflate în slujba Romei. Supravieţuitorii acestui conflict sângeros
se aliază cu vandalii asdingi şi-i însoţesc pe aceştia în aventura lor africană,
după o succintă escală în provinciile iberice Galicia şi Andaluzia. Vreme de
un secol, adică până la „reconquista” lui Iustinian (533), istoria alanilor se
împleteşte cu destinul regatului întemeiat de vandali în Africa de Nord.
Numele lor se regăseşte chiar şi în titulatura monarhilor vandali: rex
vandalorum et alanorum.
de Marea Caspică şi lacul Aral. Deşi erau o populaţie de origine
indoeuropeană, adoptaseră un stil de viaţă asemănător celui turco-mongol. Se
ocupau în exclusivitate cu creşterea turmelor de vite şi, la nevoie, se deplasau
rapid cu ajutorul carelor. Armamentul cavaleriei lor, preluat probabil de la
sarmaţi, consta dintr-o cuirasă de zale, o cască de formă conică şi o lance
lungă. Echipamentul călăreţilor alani anunţa o ţinută deja medievală. După ce
sunt învinse de către huni, în deceniul 360-370, numeroase triburi de alani se
supun cuceritorilor. Altele se refugiază din calea invadatorilor până în
regiunea central-europeană, iar mai târziu înaintează până în Renania. La
frontiera Imperiului Roman de Apus, un grup de alani, condus de regele
Goar, acceptă să-l slujească pe generalul Aetius, contribuind, printre altele, la
suprimarea răscoalei bagauzilor, în timp ce un altul, cârmuit de Respendial,
traversează Rinul, în compania vandalilor şi a suevilor, în iarna anului 406,
jefuieşte Galia, iar apoi năvăleşte în Spania (409). Alanii rămaşi în Galia vor
lupta, alături de romani, împotriva hunilor, în lupta de la Campus Mauriacus
(451). Cei din Peninsula Iberică se stabilesc în Lusitania şi în regiunea
Cartagena. Fiind puţini la număr, alanii au gestionat cu dificultate teritoriile
pe care le luaseră în stăpânire. În anul 418, sunt atacaţi violent de trupele
vizigoţilor, aflate în slujba Romei. Supravieţuitorii acestui conflict sângeros
se aliază cu vandalii asdingi şi-i însoţesc pe aceştia în aventura lor africană,
după o succintă escală în provinciile iberice Galicia şi Andaluzia. Vreme de
un secol, adică până la „reconquista” lui Iustinian (533), istoria alanilor se
împleteşte cu destinul regatului întemeiat de vandali în Africa de Nord.
Numele lor se regăseşte chiar şi în titulatura monarhilor vandali: rex
vandalorum et alanorum.
Suevii
De neam germanic, suevii îşi face intrarea în istorie, pe Rinul Mijlociu,
în secolul I î.Hr.. Mai târziu, sub acelaşi nume sau sub cel de cvazi,
sunt identificaţi în regiunea Moraviei actuale. Oricum, Suabia le poartă
numele până în zilele noastre, iar cunoscutul istoric latin, Cornelius
Tacitus, evocă Marea Baltică sub denumirea de Suebicum mare, în scrierile
sale. În anul 406, în colaborare cu alanii şi vandalii, suevii forţează
frontiera Rinului, probabil incomodaţi de huni, şi pătrund pe teritoriul
Galiei. Peste câţiva ani, ajunşi în Peninsula Iberică, ei se sedentarizează în
partea meridională a Galiciei (411). După plecarea vandalilor asdingi, în
anul 419, suevii se extind şi în partea septentrională a provinciei. Regele
lor, Hermeric, întemeiază un stat incipient, cu centrul la Braga. Profitând de
relativul vid de putere din Peninsula Iberică (vandalii şi alanii se
îmbarcaseră pentru Africa, iar vizigoţii, datorită unei crize intestine, îşi
pierduseră temporar elanul expansionist), suevii, care încheie şi câteva
înţelegeri favorabile (foedus) cu autorităţile reprezentative ale autohtonilor
hispano-romani, îşi extind autoritatea teritorială, cucerind Merida (439),
Sevilla (441) şi o parte din provincia Carthaginensis. Regele Rechiarius
(448-456), ajuns pe tron după moartea precursorului său păgân, Rechila
(448), se converteşte la catolicism, considerând că prin gestul respectiv
câştiga simpatia romanilor şi evita iminenta intervenţie a vizigoţilor. În
ciuda respectivei acrobaţii confesionale, la iniţiativa împăratului Avitus
(455-456), se organizează o campanie de represalii împotriva suevilor, care
iritaseră prin aroganţa lor acaparatoare. Vizigoţii, care din anul 429
deveniseră federaţi ai Romei, înving trupele regelui Rechiarius în faţa
oraşului Astorga. Peste două săptămâni, sub comanda regelui lor, Teodoric
I, ei ocupă şi jefuiesc Braga. Însuşi suveranul suev e ucis la Porto (456). În
anul 464, regele suev Remismundus obţine recunoaşterea oficială din
partea curţii vizigote de la Toulouse, iar în anul următor, episcopul Ajax îi
converteşte în masă pe suevi la arianism. Vreme de un secol, regatul suev
vegetează în nord-vestul Peninsulei Iberice, întreţinând relaţii de bună-vecinătate cu regatul toledan (adică hispanic) al vizigoţilor. Situaţia
politică se retensionează după ce regele suev Teodemir aderă la catolicism
(561). Peste un deceniu şi jumătate, considerându-l un adversar pe plan
religios, regele vizigot Leovegild îl atacă pe omologul său suev, Miro.
Conflictul se încheie abia în anul 585, când, după capturarea suveranului
Adeca, statul suev e anexat de către coroana vizigotă. Ironie a sorţii, peste
un an, la iniţiativa regelui Reccared, vizigoţii se convertesc la catolicism.
Pentru suevi această răsturnare de situaţie venea prea târziu. Pe parcursul
secolului următor ei vor fi definitiv asimilaţi de către vizigoţi.
în secolul I î.Hr.. Mai târziu, sub acelaşi nume sau sub cel de cvazi,
sunt identificaţi în regiunea Moraviei actuale. Oricum, Suabia le poartă
numele până în zilele noastre, iar cunoscutul istoric latin, Cornelius
Tacitus, evocă Marea Baltică sub denumirea de Suebicum mare, în scrierile
sale. În anul 406, în colaborare cu alanii şi vandalii, suevii forţează
frontiera Rinului, probabil incomodaţi de huni, şi pătrund pe teritoriul
Galiei. Peste câţiva ani, ajunşi în Peninsula Iberică, ei se sedentarizează în
partea meridională a Galiciei (411). După plecarea vandalilor asdingi, în
anul 419, suevii se extind şi în partea septentrională a provinciei. Regele
lor, Hermeric, întemeiază un stat incipient, cu centrul la Braga. Profitând de
relativul vid de putere din Peninsula Iberică (vandalii şi alanii se
îmbarcaseră pentru Africa, iar vizigoţii, datorită unei crize intestine, îşi
pierduseră temporar elanul expansionist), suevii, care încheie şi câteva
înţelegeri favorabile (foedus) cu autorităţile reprezentative ale autohtonilor
hispano-romani, îşi extind autoritatea teritorială, cucerind Merida (439),
Sevilla (441) şi o parte din provincia Carthaginensis. Regele Rechiarius
(448-456), ajuns pe tron după moartea precursorului său păgân, Rechila
(448), se converteşte la catolicism, considerând că prin gestul respectiv
câştiga simpatia romanilor şi evita iminenta intervenţie a vizigoţilor. În
ciuda respectivei acrobaţii confesionale, la iniţiativa împăratului Avitus
(455-456), se organizează o campanie de represalii împotriva suevilor, care
iritaseră prin aroganţa lor acaparatoare. Vizigoţii, care din anul 429
deveniseră federaţi ai Romei, înving trupele regelui Rechiarius în faţa
oraşului Astorga. Peste două săptămâni, sub comanda regelui lor, Teodoric
I, ei ocupă şi jefuiesc Braga. Însuşi suveranul suev e ucis la Porto (456). În
anul 464, regele suev Remismundus obţine recunoaşterea oficială din
partea curţii vizigote de la Toulouse, iar în anul următor, episcopul Ajax îi
converteşte în masă pe suevi la arianism. Vreme de un secol, regatul suev
vegetează în nord-vestul Peninsulei Iberice, întreţinând relaţii de bună-vecinătate cu regatul toledan (adică hispanic) al vizigoţilor. Situaţia
politică se retensionează după ce regele suev Teodemir aderă la catolicism
(561). Peste un deceniu şi jumătate, considerându-l un adversar pe plan
religios, regele vizigot Leovegild îl atacă pe omologul său suev, Miro.
Conflictul se încheie abia în anul 585, când, după capturarea suveranului
Adeca, statul suev e anexat de către coroana vizigotă. Ironie a sorţii, peste
un an, la iniţiativa regelui Reccared, vizigoţii se convertesc la catolicism.
Pentru suevi această răsturnare de situaţie venea prea târziu. Pe parcursul
secolului următor ei vor fi definitiv asimilaţi de către vizigoţi.
Regatul african al vandalilor
La începutul secolului al V-lea, constrânse de presiunea pe care o
exercitau hunii, mai multe populaţii barbare au început să se
deplaseze spre vest, în paralel cu cursul superior al Dunării. Protagoniştii
acestei migraţii inopinate au fost marcomanii şi quazii (etnii cunoscute sub
denumirea colectivă de suevi), precum şi vandalii asdingi şi silingi,
coalizaţi cu un clan de alani (populaţie de origine iraniană), dislocat din
regiunea caucaziană. Ţinta acestor invadatori era provincia Galia, care li se
părea vulnerabilă.
În ultima zi a anului 406, coaliţia barbară traversează Rinul îngheţat, în
zona oraşului Mainz. Nici o armată romană nu era disponibilă, la ora
respectivă, pentru a interveni în Galia. Cu mare întârziere, vor fi
mobilizate, în final, garnizoanele din Britania. Întrucât nu întâmpinaseră
nici un obstacol major, invadatorii au jefuit sistematic provincia, până în
anul 409, când au traversat Pirineii. În anul 412, li se recunoaşte calitatea
de federaţi (aliaţi) în Spania şi li se pun la dispoziţie patru provincii iberice.
Vandalii silingi se aşează în Baetica, alanii în Lusitania şi Hispania
Carthaginensis, iar suevii şi vandalii asdingi în Galicia. Vandalii erau
originari din Iutlanda sau, eventual, din Suedia. Asdingii şi silingii sunt
evocaţi de Pliniu, Ptolemeu şi Dio Cassius, care-i situează pe litoralul
baltic, în secolul I d.Hr.. Vizigoţii, instrumentaţi de curtea imperială romană, năvălesc la sud de Pirinei, în anul 418, sub conducerea regelui
Wallia, pentru a distruge aşezările alanilor şi ale vandalilor silingi.
Sub conducerea regelui Gaiseric (Genserich), vandalii asdingi părăsesc
colţul nord-vestic al Peninsulei Iberice şi, după ce aspiră din Baetica
rămăşiţele alanilor şi ale vandalilor silingi, traversează Coloanele lui
Hercule, de la Tarifa la Tanger (429). Se pare că ei atacaseră experimental,
deja în anii precedenţi, Balearele (426) şi baza navală romană de la
Cartagena (428). Nu se ştie cum au învăţat să navigheze.
Ajuns pe litoralul nordic al Africii, regele vandal străbate, cu cei 80
000 de însoţitori ai săi (războinici, femei, copii, bătrâni şi sclavi), întreaga
Mauretanie, de la Tingis la Cirta. După ce ocupă Hippo Regius (430),
barbarii germanici iau cu asalt capitala provinciei Africa, Cartagina, pe
care, însă, nu vor reuşi să o cucerească decât în anul 439. În rada portului
vor captura o impozantă flotă romană, cu ajutorul căreia, în anul următor,
vor jefui Sicilia.
În anul 442, împăratul Valentinian al III-lea (424-455) se decide să
tolereze regatul întemeiat de vandali în Africa de Nord. În zonă, acestora li
se recunoscuse calitatea de federaţi încă din anul 435. Ei vor recurge la
deposedări funciare masive. Foştii latifundiari vor fi expediaţi în Italia sau
în Orient. Guvernarea vandalilor în Africa de Nord a fost sumară şi deseori
intolerantă. Sistemul lor administrativ era rudimentar. Au fost instalaţi
episcopi arieni în locul celor catolici, măsură care a nemulţumit profund
populaţia autohtonă majoritară. Latina s-a păstrat însă ca limbă uzuală.
După ce aprofundează tainele navigaţiei, vandalii îşi extind dominaţia
asupra Mediteranei Occidentale, încorporând în regatul lor Corsica,
Sardinia (455), Balearele şi Sicilia (468). Sub conducerea regelui Gaiseric,
ei cuceresc Roma (455), printr-un atac-surpriză, efectuat dinspre mare.
Pretextul pentru raidul lor pirateresc l-a constituit degradarea climatului
politic din Imperiul Roman de Apus. Patriciul Aetius, care îi respinsese pe
hunii lui Attila din Galia (451-452), fusese asasinat din ordinul împăratului
Valentinian al III-lea, în anul 454. În primăvara anului următor, partizanii
talentatului general se răzbună, lichidându-l pe perfidul monarh. Puterea
imperială eşuează în mâinile senatorului Petronius Maximus. Acesta nu-i
sancţionează pe ucigaşii predecesorului său, dar se grăbeşte să o ia de
nevastă pe Eudoxia, văduva respectivului. În plus, o căsătoreşte pe
Eudosia, una dintre fiicele acesteia, cu Palladius, propriul său fiu.
În acest context politic viciat de abuzuri, spre sfârşitul lunii mai, în anul
455, vandalii, acompaniaţi de maurii care îi rămaseseră fideli defunctului împărat Valentinian al III-lea, debarcă la gurile Tibrului, în ipostaza de
răzbunători ai monarhului asasinat şi adversari ai uzurpatorului. O buna parte
a populaţiei, panicată, părăseşte Cetatea Eterna. Întrucât îl identifică printre ei
pe Petronius Maximus, fugarii se decid să-l lapideze, considerîndu-l
principalul vinovat pentru catastrofa care se contura şi-i aruncă cadavrul în
Tibru (31 mai 455).
Papa Leon cel Mare, care-şi dovedise aptitudinele diplomatice cu doi
ani mai devreme, purtând tratative cu Attila, are o întâlnire extra portas cu
Gaiseric, cu ocazia căreia îl imploră să nu incendieze Roma şi să nu-i ucidă
locuitorii. Regele vandal a respectat pretenţia suveranului pontif. Fără a
comite atrocităţi sau distrugeri de proporţii, a spoliat oraşul îndelung şi
mult mai sistematic decât goţii lui Alaric. În cele 14 zile de jaf (2-16 iunie
455), vandalii au răpit tezaurele palatului imperial de pe Palatin, inclusiv pe
cel al templului din Ierusalim, adus cu patru secole în urmă, la Roma, de
către împăratul Titus, au confiscat toate statuile din metal nobil pe care
le-au mai găsit prin temple, precum şi preţioasa veselă liturgică a
bisericilor, au smuls acoperişul templului lui Jupiter, care fusese construit
din bronz placat cu aur şi le-au luat în robie atât pe văduva lui Valentinian
al III-lea cât şi pe fiicele acesteia, alături de o întreagă cohortă de senatori şi
alte personalităţi de vază. Toate navele invadatorilor, încărcate de pradă, au
ajuns cu bine în rada portului Cartagina, cu excepţia celei care transporta
statuile pagâne ale templelor romane. La cererea împăratului roman
oriental Marcian, Eudoxia şi fiica sa Placidia au fost eliberate din
captivitate şi autorizate să plece la Constantinopol. În urma raidului vandal,
Roma şi-a pierdut majoritatea bogăţiilor mobiliare pe care le acumulase în
decursul glorioaselor secole de expansiune. În plus, populaţia oraşului s-a
redus la aproximativ 80 000. Şi totuşi, în pofida diverselor speculaţii
eronate, termenul de vandalism a fost creat abia în anul 1794, de episcopul
francez Gregoire de Blois.
În schimbul unui tribut anual, monarhul vandal a retrocedat, în anul 476,
regelui germanic din Peninsula Italică, Odoacru, o parte din Sicilia. Se pare
că, în anul 500, regele ostrogot Teodoric a cucerit efectiv vestul insulei.
Următorii regi vandali, Hunerich (477-484) Gunthamund (484-496),
Thrasamund (496-523) şi Hilderich (523-530), vor avea de înfruntat
revoltele indigenilor din substratul preroman, maurii şi berberii.
În anul 533, împăratul bizantin Iustinian îl trimite pe generalul Belizarie
într-o campanie împotriva vandalilor. Cu complicitatea ostrogoţilor,
bizantinii navighează spre Africa, via Sicilia, şi-i atacă prin surprindere pe
germanici. Regele Gelimer (530-534) era în Sardinia, cu o parte a armatei.
Belizarie ia în stăpânire, fără efort, atât Cartagina (15 septembrie 534), cât şi întreaga provincie. Când revine şi cealaltă jumătate a armatei vandale, el o
învinge, îl face prizonier pe rege şi-l expediază la Constantinopol, în
compania tuturor tezaurelor capturate ( evident şi cel al templului din
Ierusalim). Guntharid, ultimul şef vandal, care conduce o mişcare de
rezistenţă împotriva bizantinilor, e ucis în anul 546. Istoria vandalilor
sfârşeşte în neant.
exercitau hunii, mai multe populaţii barbare au început să se
deplaseze spre vest, în paralel cu cursul superior al Dunării. Protagoniştii
acestei migraţii inopinate au fost marcomanii şi quazii (etnii cunoscute sub
denumirea colectivă de suevi), precum şi vandalii asdingi şi silingi,
coalizaţi cu un clan de alani (populaţie de origine iraniană), dislocat din
regiunea caucaziană. Ţinta acestor invadatori era provincia Galia, care li se
părea vulnerabilă.
În ultima zi a anului 406, coaliţia barbară traversează Rinul îngheţat, în
zona oraşului Mainz. Nici o armată romană nu era disponibilă, la ora
respectivă, pentru a interveni în Galia. Cu mare întârziere, vor fi
mobilizate, în final, garnizoanele din Britania. Întrucât nu întâmpinaseră
nici un obstacol major, invadatorii au jefuit sistematic provincia, până în
anul 409, când au traversat Pirineii. În anul 412, li se recunoaşte calitatea
de federaţi (aliaţi) în Spania şi li se pun la dispoziţie patru provincii iberice.
Vandalii silingi se aşează în Baetica, alanii în Lusitania şi Hispania
Carthaginensis, iar suevii şi vandalii asdingi în Galicia. Vandalii erau
originari din Iutlanda sau, eventual, din Suedia. Asdingii şi silingii sunt
evocaţi de Pliniu, Ptolemeu şi Dio Cassius, care-i situează pe litoralul
baltic, în secolul I d.Hr.. Vizigoţii, instrumentaţi de curtea imperială romană, năvălesc la sud de Pirinei, în anul 418, sub conducerea regelui
Wallia, pentru a distruge aşezările alanilor şi ale vandalilor silingi.
Sub conducerea regelui Gaiseric (Genserich), vandalii asdingi părăsesc
colţul nord-vestic al Peninsulei Iberice şi, după ce aspiră din Baetica
rămăşiţele alanilor şi ale vandalilor silingi, traversează Coloanele lui
Hercule, de la Tarifa la Tanger (429). Se pare că ei atacaseră experimental,
deja în anii precedenţi, Balearele (426) şi baza navală romană de la
Cartagena (428). Nu se ştie cum au învăţat să navigheze.
Ajuns pe litoralul nordic al Africii, regele vandal străbate, cu cei 80
000 de însoţitori ai săi (războinici, femei, copii, bătrâni şi sclavi), întreaga
Mauretanie, de la Tingis la Cirta. După ce ocupă Hippo Regius (430),
barbarii germanici iau cu asalt capitala provinciei Africa, Cartagina, pe
care, însă, nu vor reuşi să o cucerească decât în anul 439. În rada portului
vor captura o impozantă flotă romană, cu ajutorul căreia, în anul următor,
vor jefui Sicilia.
În anul 442, împăratul Valentinian al III-lea (424-455) se decide să
tolereze regatul întemeiat de vandali în Africa de Nord. În zonă, acestora li
se recunoscuse calitatea de federaţi încă din anul 435. Ei vor recurge la
deposedări funciare masive. Foştii latifundiari vor fi expediaţi în Italia sau
în Orient. Guvernarea vandalilor în Africa de Nord a fost sumară şi deseori
intolerantă. Sistemul lor administrativ era rudimentar. Au fost instalaţi
episcopi arieni în locul celor catolici, măsură care a nemulţumit profund
populaţia autohtonă majoritară. Latina s-a păstrat însă ca limbă uzuală.
După ce aprofundează tainele navigaţiei, vandalii îşi extind dominaţia
asupra Mediteranei Occidentale, încorporând în regatul lor Corsica,
Sardinia (455), Balearele şi Sicilia (468). Sub conducerea regelui Gaiseric,
ei cuceresc Roma (455), printr-un atac-surpriză, efectuat dinspre mare.
Pretextul pentru raidul lor pirateresc l-a constituit degradarea climatului
politic din Imperiul Roman de Apus. Patriciul Aetius, care îi respinsese pe
hunii lui Attila din Galia (451-452), fusese asasinat din ordinul împăratului
Valentinian al III-lea, în anul 454. În primăvara anului următor, partizanii
talentatului general se răzbună, lichidându-l pe perfidul monarh. Puterea
imperială eşuează în mâinile senatorului Petronius Maximus. Acesta nu-i
sancţionează pe ucigaşii predecesorului său, dar se grăbeşte să o ia de
nevastă pe Eudoxia, văduva respectivului. În plus, o căsătoreşte pe
Eudosia, una dintre fiicele acesteia, cu Palladius, propriul său fiu.
În acest context politic viciat de abuzuri, spre sfârşitul lunii mai, în anul
455, vandalii, acompaniaţi de maurii care îi rămaseseră fideli defunctului împărat Valentinian al III-lea, debarcă la gurile Tibrului, în ipostaza de
răzbunători ai monarhului asasinat şi adversari ai uzurpatorului. O buna parte
a populaţiei, panicată, părăseşte Cetatea Eterna. Întrucât îl identifică printre ei
pe Petronius Maximus, fugarii se decid să-l lapideze, considerîndu-l
principalul vinovat pentru catastrofa care se contura şi-i aruncă cadavrul în
Tibru (31 mai 455).
Papa Leon cel Mare, care-şi dovedise aptitudinele diplomatice cu doi
ani mai devreme, purtând tratative cu Attila, are o întâlnire extra portas cu
Gaiseric, cu ocazia căreia îl imploră să nu incendieze Roma şi să nu-i ucidă
locuitorii. Regele vandal a respectat pretenţia suveranului pontif. Fără a
comite atrocităţi sau distrugeri de proporţii, a spoliat oraşul îndelung şi
mult mai sistematic decât goţii lui Alaric. În cele 14 zile de jaf (2-16 iunie
455), vandalii au răpit tezaurele palatului imperial de pe Palatin, inclusiv pe
cel al templului din Ierusalim, adus cu patru secole în urmă, la Roma, de
către împăratul Titus, au confiscat toate statuile din metal nobil pe care
le-au mai găsit prin temple, precum şi preţioasa veselă liturgică a
bisericilor, au smuls acoperişul templului lui Jupiter, care fusese construit
din bronz placat cu aur şi le-au luat în robie atât pe văduva lui Valentinian
al III-lea cât şi pe fiicele acesteia, alături de o întreagă cohortă de senatori şi
alte personalităţi de vază. Toate navele invadatorilor, încărcate de pradă, au
ajuns cu bine în rada portului Cartagina, cu excepţia celei care transporta
statuile pagâne ale templelor romane. La cererea împăratului roman
oriental Marcian, Eudoxia şi fiica sa Placidia au fost eliberate din
captivitate şi autorizate să plece la Constantinopol. În urma raidului vandal,
Roma şi-a pierdut majoritatea bogăţiilor mobiliare pe care le acumulase în
decursul glorioaselor secole de expansiune. În plus, populaţia oraşului s-a
redus la aproximativ 80 000. Şi totuşi, în pofida diverselor speculaţii
eronate, termenul de vandalism a fost creat abia în anul 1794, de episcopul
francez Gregoire de Blois.
În schimbul unui tribut anual, monarhul vandal a retrocedat, în anul 476,
regelui germanic din Peninsula Italică, Odoacru, o parte din Sicilia. Se pare
că, în anul 500, regele ostrogot Teodoric a cucerit efectiv vestul insulei.
Următorii regi vandali, Hunerich (477-484) Gunthamund (484-496),
Thrasamund (496-523) şi Hilderich (523-530), vor avea de înfruntat
revoltele indigenilor din substratul preroman, maurii şi berberii.
În anul 533, împăratul bizantin Iustinian îl trimite pe generalul Belizarie
într-o campanie împotriva vandalilor. Cu complicitatea ostrogoţilor,
bizantinii navighează spre Africa, via Sicilia, şi-i atacă prin surprindere pe
germanici. Regele Gelimer (530-534) era în Sardinia, cu o parte a armatei.
Belizarie ia în stăpânire, fără efort, atât Cartagina (15 septembrie 534), cât şi întreaga provincie. Când revine şi cealaltă jumătate a armatei vandale, el o
învinge, îl face prizonier pe rege şi-l expediază la Constantinopol, în
compania tuturor tezaurelor capturate ( evident şi cel al templului din
Ierusalim). Guntharid, ultimul şef vandal, care conduce o mişcare de
rezistenţă împotriva bizantinilor, e ucis în anul 546. Istoria vandalilor
sfârşeşte în neant.
Imperiul Persan în timpul dinastiei sasanide
Victoria împăratului roman Septimius Severus împotriva parţilor a
discreditat dinastia Arsacizilor, de tradiţie elenistică. În respectiva
conjunctură de criză politică şi nemulţumire populară, Ardaşir,
fiul lui Sâssân, preot la templul Anâhita din Persepolis, profitând de funcţia
militară pe care o deţinea (argapet – comandant de fortăreaţă), îl învinge,
în anul 224, pe Artaban al V-lea, suveranul legitim, şi-l detronează.
Noua dinastie sasanidă va călăuzi destinul perşilor vreme de patru
secole (224-651). Sistemul politic federalist, promovat de monarhii parţi, e
înlocuit de totalitarism. Mazdeismul, credinţa tradiţională a perşilor încă
din vremea Ahemenizilor, devine religie de stat. Preotul Tansar transcrie
cartea sacră, Avesta (imnurile şi profeţiile lui Zarathustra), în limba
pehlevi, vorbită de populaţie.
Societatea e divizată în caste etanşe, după tipicul arian al
indo-europenilor: magii, nobilii (prinţii, numiţi chatradâr, şefii de clan,
numiţi vispuhr, marii nobili, numiţi warzug, şi oamenii liberi, numiţi azat),
funcţionarii (scribi, scriitori, medici, poeţi, astrologi, funcţionari de cancelarie), meşteşugarii, comercianţii şi agricultorii. Căsătoria între caste
era interzisă. Segregaţia socială era legiferată prin Cartea celor 1000 de
sentinţe judiciare. Oamenii liberi lipsiţi de proprietate erau supuşi la
corvezi şi trebuiau să presteze serviciu militar. Beneficiau de un statut
oarecum similar cu cel deţinut de şerbi, în societatea medievală
occidentală. Sclavii erau împărţiţi în două categorii: bandaks (de origine
autohtonă), utilizaţi în calitate de servitori, agricultori, mineri şi chiar
soldaţi, şi anchahriks (proveniţi din rândul prizonierilor de război).
Întemeietorii dinastiei sasanide se intitulau şah-in-şah (împăraţi).
Persoana suveranului era divinizată. Curtea Sasanizilor era concentrată în
cetatea de la Ctesiphon, iar în sezonul estival se muta în reşedinţa de la
Bishapur. Curtenii erau de trei ranguri: rude, nobili apropiaţi de persoana
monarhului şi trupe de divertisment (bufoni, jongleri, muzicanţi,
saltimbanci). În viaţa privată, monarhul persan era înconjurat şi slujit de
eunuci. Ocupaţia sa favorită era vânătoarea. Nobilimea provincială sau cea
din afara anturajului putea contacta persoana suveranului doar cu ocazia
unor evenimente speciale (sărbători, spectacole sau invitaţii nominale).
Imperiul era divizat în şapte satrapii (provincii), conduse de tot atâţia
satrapi, recrutaţi mereu din aceleaşi familii aristocratice. Funcţia se
moştenea ereditar, pe linie masculină. În ciuda faptului că avea trăsături
totalitare şi xenofobe, statul persan era lipsit de o vertebrare birocratică
impecabilă. Şah-in-şah-ul beneficia de un organism administrativ central
(diwan), coordonat de un mare comandor (warzug-framadhar), prototipul
viitorului vizir din monarhiile islamice medievale. Respectivul beneficia de
prerogativele unui vicerege. Membrii diwan-ului aveau atribuţiile unor
secretari de stat şi erau însărcinaţi cu supravegherea minelor şi a
manufacturilor de mătase, întreţinerea drumurilor, controlul staţiilor de
poştă şi colectarea impozitelor.
Pe plan local, autoritatea era exercitată de primarii satelor (dighani),
care, concomitent, aveau şi atribuţia de perceptori. Supuşii persani achitau
un impozit funciar (kharag) şi unul personal (gezit). Impozitul funciar
fluctua între o zecime şi jumătate din recoltă, în funcţie de fecunditatea
solului. Capitaţia (gezit) era impusă supuşilor lipsiţi de proprietate, creştinilor,
evreilor şi orăşenilor.
Relaţiile matrimoniale şi de familie se derulau în statul sasanid după
anumite canoane specifice. Soţul care era, practic, proprietarul soţiei, avea
drept de viaţă şi de moarte asupra acesteia. Putea chiar să o vândă. Soţia
sterilă era restituită familiei, împreună cu o sumă de bani. Bărbatul se putea
căsători inclusiv cu femei care îi erau rude. Putea întreţine mai multe soţii,
precum şi o serie de concubine. Soţia preferată moştenea două treimi din
averea soţului defunct.
Monarhii sasanizi au restructurat şi potenţialul militar al Imperiului
Persan. Din componenţa armatei sunt eliminate trupele de care, iar
contingentele de infanterie pierd din importanţă. În schimb, câştigă teren
cavaleria uşoară, cavaleria grea (catafractarii) şi formaţiunile de elefanţi.
Cavaleria grea îi îngloba pe reprezentanţii marii nobilimi, iar cavaleria
uşoară pe cei ai micii nobilimi. Arcaşii se adăposteau în turnurile ancorate
pe spinarea elefanţilor. În trupele de cavalerie erau adeseori înregimentaţi şi
mercenari barbari (armeni, albani). Infanteria devine treptat apanajul
sclavilor autohtoni (acei bandaks). Istoricul latin Ammianus Marcellinus,
în descrierea pe care o face armatei persane, îi evocă şi pe cei trei
conducători ai forţelor militare sasanide: şeful intendenţei (Eran
ambaragbedh), generalul trupelor de cavalerie (aspabedh) şi comandantul
suprem (Eran spadbedh). Imitând sistemul roman de apărare, strategii
persani vor construi o reţea de fortificaţii, în regiunile de frontieră de la
graniţa cu statele Horezm şi Kushana. Totodată, îşi vor însuşi tehnicile
romane de asediu. În plus, forţa armată iraniană era alimentată de fanatism
şi disciplină.
În opera sa istorică, intitulată Ammiani Marcellini rerum gestarum
libri, acelaşi Ammianus Marcellinus expune sistemul juridic persan.
Legislaţia era sinonimă cu teroarea. Primarii sau clericii exercitau şi funcţia
de judecători. Pedepsele erau terifiante. Prinţii complotişti erau orbiţi, iar
infractorii de drept comun jupuiţi de vii. Precum în justiţia medievală
occidentală, se recurgea frecvent la stabilirea verdictului prin sistemul
ordaliilor (supunerea învinuiţilor la diverse probe, considerate expresii ale
judecăţii divine).
Profitând de aşezarea avantajoasă a statului lor, pe un segment al
aşa-zisului „drum al mătăsii”, suveranii iranieni au încurajat dezvoltarea
producţiei artizanale şi a comerţului de tranzit. Cele mai active centre
urbane erau Bishapur, Gundeshapur şi Nisibis. Pe lângă cea importată din
China, persanii valorificau şi mătasea ţesută în manufacturile locale.
Mirodeniile, parfumul de mosc şi mătasea erau exportate spre Roma, iar
covoarele din Babilon, fardurile din Fars, tămâia din Arabia, coralul din
Marea Roşie şi pietrele preţioase din Siria erau livrate spre Extremul
Orient. Oficializarea religiei mazdeiste, întemeiată pe adorarea celor două
zeităţi esenţiale, Ahriman şi Ahuramazda, s-a realizat cu concursul unui
cler fanatic. Casta sacerdotală a magilor celebra toate ceremoniile, era
riguros ierarhizată şi exercita o influenţă politică apreciabilă. În toate
localităţile funcţionau temple, în care slujeau doi magi. Clericii care se
dedicau supravegherii focului în temple se numeau herbedhs. Înalţii ierarhi
mazdeişti erau aşa-zişii mobedhs. Şeful suprem al cultului religios persan
era marele mobedh. Numirea acestuia se făcea la sugestia suveranului,
întrucât autoritatea respectivului o depăşea pe cea a comandantului suprem
al armatei.
În epoca şahului Şapur I, în Iran se impune un curent religios insolit,
maniheismul. Noua orientare spirituală era un sincretism între creştinism,
mazdeism şi gnosticism. Dualismul maniheist, promovat de Mani
(216-276), descendent al unei prestigioase familii nobiliare persane, a fost,
la început, tratat cu indiferenţă. Aderenţii săi erau împărţiţi în două
categorii: auditori şi perfecţi. Vreme de câţiva ani, Mani predică, cu un
veritabil succes, în India şi Iran. Misionarii săi ajung până în Egipt. E
posibil ca difuzarea rapidă a noii credinţe să fi stârnit îngrijorarea ierarhiei
mazdeiste a magilor. În anul 276, probabil la sugestia marelui mag, Kartir,
şahul Bahram al II-lea dispune arestarea şi întemniţarea lui Mani.
Întemeietorul maniheismului va muri în detenţie, ca un autentic martir.
Adepţii săi se vor refugia fie în Imperiul Bizantin, fie în Asia Centrală, de
unde, în secolele următoare, se vor insinua în Mongolia şi China. Urmaşii
ereticilor maniheeni, care s-au îndreptat spre vest, vor suferi persecuţii din
partea autorităţilor bizantine, mai întâi în Asia Mică, sub denumirea de
pavlicieni, pe parcursul secolului al VI-lea şi, mai târziu, în Peninsula
Balcanică, în calitate de bogomili, începând cu secolul al X-lea. Doctrina
dualistă a fost însuşită şi adoptată, în secolele XI-XII, de disidenţii religioşi
cathari (albigenzi), din sudul Franţei. Împotriva acestora, la îndemnurile
papalităţii, a fost mobilizată, la începutul secolului al XIII-lea, o întreagă
cruciadă.
Până în a doua jumătate a secolului al V-lea, dinaştii sasanizi, Şapur I
(241-272), Bahram al II-lea (276-293), Ormizd al II-lea (302-309) şi Şapur
al II-lea (309-379), vor iniţia o riguroasă politică externă, menită fie să
acapareze teritorii suplimentare, fie să respingă atacurile Romei şi ale
migratorilor asiatici.
În urma unei campanii reuşite, Şapur I pătrunde în Peshawar, capitala
regatului oriental Kushana, condus de o dinastie indo-scitică. Îl învinge şi pe împăratul roman Gordian al III-lea, la Misiche (244). Urmaşul acestuia,
Filip Arabul, negociază pacea şi cedează Armenia iranienilor. Acelaşi
Şapur I cucereşte Antiohia (254), Dura Europos (256) şi-l ia prizonier pe
împăratul Valerian, lângă Edessa. Lumea romană rămâne stupefiată. Abia
în anii următori, aliatul Romei, Odenath, care era regele Palmyrei,
recucereşte Dura Europos, Nisibis şi ameninţă, în două rânduri, capitala
iranienilor, Ctesiphon. Urmaşa sa, regina Zenobia, va deveni însă o aliată a
perşilor.
O dată cu domnia lui Bahram al II-lea, armata sasanidă e nevoită să
respingă atacul regelui din Kushana, Vasudeva al II-lea, care se aliază cu
sarmaţii. Şahul Narses încheie o pace nefavorabilă cu Galeriu şi Diocleţian,
pierzând Armenia şi teritoriile dintre Tigru şi Eufrat. Ormizd al II-lea e
învins şi ucis de arabi. Fiul său, conceput cu o concubină, Şapur al II-lea,
reface prestigiul politic al Imperiului Persan, din vremea omonimului său
predecesor. După ce cucereşte oraşul Merv (342), el distruge cea de-a treia
dinastie din Kushana şi numeşte un vicerege sasanid în Bactria. Duce o
campanie sângeroasă împotriva creştinilor iranieni, considerându-i aliaţi ai
romanilor, şi încheie o pace fructuoasă cu împăratul Iovian, după moartea
lui Iulian Apostatul, obţinând atât Armenia, cât şi oraşul Nisibis. Angajează
conflicte cu alanii şi hephtaliţii (hunii albi). Ultimii, după moartea lui Şapur
al II-lea, jefuiesc Mesopotamia şi pătrund în Kushana (399). Prin urmare,
la sfârşitul secolului al IV-lea, imperiul Sasanizilor era încă intact, dar
barbarii hephtaliţi exercitau presiuni permanente asupra frontierelor sale.
Migratorii hephtaliţi, pe care Şapur al II-lea îi acceptase ca federaţi
(aliaţi) în Kushana, constituie, pe parcursul secolului al V-lea, un regat în
zonă, care în câteva decenii se amplifică spectaculos, înglobând prosperele
regiuni comerciale Bactriana şi Sogdiana. Suveranul persan Perôz
(459-484) va fi mai întâi înfrânt, iar apoi ucis, în confruntările cu aceşti
invadatori, desprinşi din corpul central turcic (se presupune că erau o
ramură a hunilor). Fiul său, Kavâdh, va accede la tron, în anul 488, cu
sprijinul interesat al migratorilor. Devenit o marionetă a hephtaliţilor, acest
suveran lipsit de personalitate va fi alungat de la putere de o răscoală
populară, condusă de Mazdak (m. 529), propovăduitorul unei doctrine de
inspiraţie maniheeană, animată de un program de reformă socială
egalitarist. Kavâdh va reuşi să redevină şah al Persiei abia în anul 499,
apelând la un ajutor militar masiv, furnizat de migratori. Din această
postură subalternă faţă de hephtaliţi, Sasanizii vor reuşi să se emancipeze
doar în a doua jumătate a veacului al VI-lea.
Victoria împăratului roman Septimius Severus împotriva parţilor a
discreditat dinastia Arsacizilor, de tradiţie elenistică. În respectiva
conjunctură de criză politică şi nemulţumire populară, Ardaşir,
fiul lui Sâssân, preot la templul Anâhita din Persepolis, profitând de funcţia
militară pe care o deţinea (argapet – comandant de fortăreaţă), îl învinge,
în anul 224, pe Artaban al V-lea, suveranul legitim, şi-l detronează.
Noua dinastie sasanidă va călăuzi destinul perşilor vreme de patru
secole (224-651). Sistemul politic federalist, promovat de monarhii parţi, e
înlocuit de totalitarism. Mazdeismul, credinţa tradiţională a perşilor încă
din vremea Ahemenizilor, devine religie de stat. Preotul Tansar transcrie
cartea sacră, Avesta (imnurile şi profeţiile lui Zarathustra), în limba
pehlevi, vorbită de populaţie.
Societatea e divizată în caste etanşe, după tipicul arian al
indo-europenilor: magii, nobilii (prinţii, numiţi chatradâr, şefii de clan,
numiţi vispuhr, marii nobili, numiţi warzug, şi oamenii liberi, numiţi azat),
funcţionarii (scribi, scriitori, medici, poeţi, astrologi, funcţionari de cancelarie), meşteşugarii, comercianţii şi agricultorii. Căsătoria între caste
era interzisă. Segregaţia socială era legiferată prin Cartea celor 1000 de
sentinţe judiciare. Oamenii liberi lipsiţi de proprietate erau supuşi la
corvezi şi trebuiau să presteze serviciu militar. Beneficiau de un statut
oarecum similar cu cel deţinut de şerbi, în societatea medievală
occidentală. Sclavii erau împărţiţi în două categorii: bandaks (de origine
autohtonă), utilizaţi în calitate de servitori, agricultori, mineri şi chiar
soldaţi, şi anchahriks (proveniţi din rândul prizonierilor de război).
Întemeietorii dinastiei sasanide se intitulau şah-in-şah (împăraţi).
Persoana suveranului era divinizată. Curtea Sasanizilor era concentrată în
cetatea de la Ctesiphon, iar în sezonul estival se muta în reşedinţa de la
Bishapur. Curtenii erau de trei ranguri: rude, nobili apropiaţi de persoana
monarhului şi trupe de divertisment (bufoni, jongleri, muzicanţi,
saltimbanci). În viaţa privată, monarhul persan era înconjurat şi slujit de
eunuci. Ocupaţia sa favorită era vânătoarea. Nobilimea provincială sau cea
din afara anturajului putea contacta persoana suveranului doar cu ocazia
unor evenimente speciale (sărbători, spectacole sau invitaţii nominale).
Imperiul era divizat în şapte satrapii (provincii), conduse de tot atâţia
satrapi, recrutaţi mereu din aceleaşi familii aristocratice. Funcţia se
moştenea ereditar, pe linie masculină. În ciuda faptului că avea trăsături
totalitare şi xenofobe, statul persan era lipsit de o vertebrare birocratică
impecabilă. Şah-in-şah-ul beneficia de un organism administrativ central
(diwan), coordonat de un mare comandor (warzug-framadhar), prototipul
viitorului vizir din monarhiile islamice medievale. Respectivul beneficia de
prerogativele unui vicerege. Membrii diwan-ului aveau atribuţiile unor
secretari de stat şi erau însărcinaţi cu supravegherea minelor şi a
manufacturilor de mătase, întreţinerea drumurilor, controlul staţiilor de
poştă şi colectarea impozitelor.
Pe plan local, autoritatea era exercitată de primarii satelor (dighani),
care, concomitent, aveau şi atribuţia de perceptori. Supuşii persani achitau
un impozit funciar (kharag) şi unul personal (gezit). Impozitul funciar
fluctua între o zecime şi jumătate din recoltă, în funcţie de fecunditatea
solului. Capitaţia (gezit) era impusă supuşilor lipsiţi de proprietate, creştinilor,
evreilor şi orăşenilor.
Relaţiile matrimoniale şi de familie se derulau în statul sasanid după
anumite canoane specifice. Soţul care era, practic, proprietarul soţiei, avea
drept de viaţă şi de moarte asupra acesteia. Putea chiar să o vândă. Soţia
sterilă era restituită familiei, împreună cu o sumă de bani. Bărbatul se putea
căsători inclusiv cu femei care îi erau rude. Putea întreţine mai multe soţii,
precum şi o serie de concubine. Soţia preferată moştenea două treimi din
averea soţului defunct.
Monarhii sasanizi au restructurat şi potenţialul militar al Imperiului
Persan. Din componenţa armatei sunt eliminate trupele de care, iar
contingentele de infanterie pierd din importanţă. În schimb, câştigă teren
cavaleria uşoară, cavaleria grea (catafractarii) şi formaţiunile de elefanţi.
Cavaleria grea îi îngloba pe reprezentanţii marii nobilimi, iar cavaleria
uşoară pe cei ai micii nobilimi. Arcaşii se adăposteau în turnurile ancorate
pe spinarea elefanţilor. În trupele de cavalerie erau adeseori înregimentaţi şi
mercenari barbari (armeni, albani). Infanteria devine treptat apanajul
sclavilor autohtoni (acei bandaks). Istoricul latin Ammianus Marcellinus,
în descrierea pe care o face armatei persane, îi evocă şi pe cei trei
conducători ai forţelor militare sasanide: şeful intendenţei (Eran
ambaragbedh), generalul trupelor de cavalerie (aspabedh) şi comandantul
suprem (Eran spadbedh). Imitând sistemul roman de apărare, strategii
persani vor construi o reţea de fortificaţii, în regiunile de frontieră de la
graniţa cu statele Horezm şi Kushana. Totodată, îşi vor însuşi tehnicile
romane de asediu. În plus, forţa armată iraniană era alimentată de fanatism
şi disciplină.
În opera sa istorică, intitulată Ammiani Marcellini rerum gestarum
libri, acelaşi Ammianus Marcellinus expune sistemul juridic persan.
Legislaţia era sinonimă cu teroarea. Primarii sau clericii exercitau şi funcţia
de judecători. Pedepsele erau terifiante. Prinţii complotişti erau orbiţi, iar
infractorii de drept comun jupuiţi de vii. Precum în justiţia medievală
occidentală, se recurgea frecvent la stabilirea verdictului prin sistemul
ordaliilor (supunerea învinuiţilor la diverse probe, considerate expresii ale
judecăţii divine).
Profitând de aşezarea avantajoasă a statului lor, pe un segment al
aşa-zisului „drum al mătăsii”, suveranii iranieni au încurajat dezvoltarea
producţiei artizanale şi a comerţului de tranzit. Cele mai active centre
urbane erau Bishapur, Gundeshapur şi Nisibis. Pe lângă cea importată din
China, persanii valorificau şi mătasea ţesută în manufacturile locale.
Mirodeniile, parfumul de mosc şi mătasea erau exportate spre Roma, iar
covoarele din Babilon, fardurile din Fars, tămâia din Arabia, coralul din
Marea Roşie şi pietrele preţioase din Siria erau livrate spre Extremul
Orient. Oficializarea religiei mazdeiste, întemeiată pe adorarea celor două
zeităţi esenţiale, Ahriman şi Ahuramazda, s-a realizat cu concursul unui
cler fanatic. Casta sacerdotală a magilor celebra toate ceremoniile, era
riguros ierarhizată şi exercita o influenţă politică apreciabilă. În toate
localităţile funcţionau temple, în care slujeau doi magi. Clericii care se
dedicau supravegherii focului în temple se numeau herbedhs. Înalţii ierarhi
mazdeişti erau aşa-zişii mobedhs. Şeful suprem al cultului religios persan
era marele mobedh. Numirea acestuia se făcea la sugestia suveranului,
întrucât autoritatea respectivului o depăşea pe cea a comandantului suprem
al armatei.
În epoca şahului Şapur I, în Iran se impune un curent religios insolit,
maniheismul. Noua orientare spirituală era un sincretism între creştinism,
mazdeism şi gnosticism. Dualismul maniheist, promovat de Mani
(216-276), descendent al unei prestigioase familii nobiliare persane, a fost,
la început, tratat cu indiferenţă. Aderenţii săi erau împărţiţi în două
categorii: auditori şi perfecţi. Vreme de câţiva ani, Mani predică, cu un
veritabil succes, în India şi Iran. Misionarii săi ajung până în Egipt. E
posibil ca difuzarea rapidă a noii credinţe să fi stârnit îngrijorarea ierarhiei
mazdeiste a magilor. În anul 276, probabil la sugestia marelui mag, Kartir,
şahul Bahram al II-lea dispune arestarea şi întemniţarea lui Mani.
Întemeietorul maniheismului va muri în detenţie, ca un autentic martir.
Adepţii săi se vor refugia fie în Imperiul Bizantin, fie în Asia Centrală, de
unde, în secolele următoare, se vor insinua în Mongolia şi China. Urmaşii
ereticilor maniheeni, care s-au îndreptat spre vest, vor suferi persecuţii din
partea autorităţilor bizantine, mai întâi în Asia Mică, sub denumirea de
pavlicieni, pe parcursul secolului al VI-lea şi, mai târziu, în Peninsula
Balcanică, în calitate de bogomili, începând cu secolul al X-lea. Doctrina
dualistă a fost însuşită şi adoptată, în secolele XI-XII, de disidenţii religioşi
cathari (albigenzi), din sudul Franţei. Împotriva acestora, la îndemnurile
papalităţii, a fost mobilizată, la începutul secolului al XIII-lea, o întreagă
cruciadă.
Până în a doua jumătate a secolului al V-lea, dinaştii sasanizi, Şapur I
(241-272), Bahram al II-lea (276-293), Ormizd al II-lea (302-309) şi Şapur
al II-lea (309-379), vor iniţia o riguroasă politică externă, menită fie să
acapareze teritorii suplimentare, fie să respingă atacurile Romei şi ale
migratorilor asiatici.
În urma unei campanii reuşite, Şapur I pătrunde în Peshawar, capitala
regatului oriental Kushana, condus de o dinastie indo-scitică. Îl învinge şi pe împăratul roman Gordian al III-lea, la Misiche (244). Urmaşul acestuia,
Filip Arabul, negociază pacea şi cedează Armenia iranienilor. Acelaşi
Şapur I cucereşte Antiohia (254), Dura Europos (256) şi-l ia prizonier pe
împăratul Valerian, lângă Edessa. Lumea romană rămâne stupefiată. Abia
în anii următori, aliatul Romei, Odenath, care era regele Palmyrei,
recucereşte Dura Europos, Nisibis şi ameninţă, în două rânduri, capitala
iranienilor, Ctesiphon. Urmaşa sa, regina Zenobia, va deveni însă o aliată a
perşilor.
O dată cu domnia lui Bahram al II-lea, armata sasanidă e nevoită să
respingă atacul regelui din Kushana, Vasudeva al II-lea, care se aliază cu
sarmaţii. Şahul Narses încheie o pace nefavorabilă cu Galeriu şi Diocleţian,
pierzând Armenia şi teritoriile dintre Tigru şi Eufrat. Ormizd al II-lea e
învins şi ucis de arabi. Fiul său, conceput cu o concubină, Şapur al II-lea,
reface prestigiul politic al Imperiului Persan, din vremea omonimului său
predecesor. După ce cucereşte oraşul Merv (342), el distruge cea de-a treia
dinastie din Kushana şi numeşte un vicerege sasanid în Bactria. Duce o
campanie sângeroasă împotriva creştinilor iranieni, considerându-i aliaţi ai
romanilor, şi încheie o pace fructuoasă cu împăratul Iovian, după moartea
lui Iulian Apostatul, obţinând atât Armenia, cât şi oraşul Nisibis. Angajează
conflicte cu alanii şi hephtaliţii (hunii albi). Ultimii, după moartea lui Şapur
al II-lea, jefuiesc Mesopotamia şi pătrund în Kushana (399). Prin urmare,
la sfârşitul secolului al IV-lea, imperiul Sasanizilor era încă intact, dar
barbarii hephtaliţi exercitau presiuni permanente asupra frontierelor sale.
Migratorii hephtaliţi, pe care Şapur al II-lea îi acceptase ca federaţi
(aliaţi) în Kushana, constituie, pe parcursul secolului al V-lea, un regat în
zonă, care în câteva decenii se amplifică spectaculos, înglobând prosperele
regiuni comerciale Bactriana şi Sogdiana. Suveranul persan Perôz
(459-484) va fi mai întâi înfrânt, iar apoi ucis, în confruntările cu aceşti
invadatori, desprinşi din corpul central turcic (se presupune că erau o
ramură a hunilor). Fiul său, Kavâdh, va accede la tron, în anul 488, cu
sprijinul interesat al migratorilor. Devenit o marionetă a hephtaliţilor, acest
suveran lipsit de personalitate va fi alungat de la putere de o răscoală
populară, condusă de Mazdak (m. 529), propovăduitorul unei doctrine de
inspiraţie maniheeană, animată de un program de reformă socială
egalitarist. Kavâdh va reuşi să redevină şah al Persiei abia în anul 499,
apelând la un ajutor militar masiv, furnizat de migratori. Din această
postură subalternă faţă de hephtaliţi, Sasanizii vor reuşi să se emancipeze
doar în a doua jumătate a veacului al VI-lea.
Imperiul Hindus Gupta. Grandoare şi decădere
Întemeietorul dinastiei hinduse Gupta, Ciandragupta I, reuşeşte, în jurul
anului 320 d.Hr., să sistematizeze haosul demografic şi multirasial care
caracterizează regiunile nordice ale subcontinentului indian. Opera sa
politică e continuată de Samudragupta (335-380), un veritabil Napoleon
hindus, care, după ce învinge trupele statului Pallavas, pe râul Krishna, îşi
subordonează şi vastul regat Vatakas, situat în podişul Deccan. Imperiul
său, cu capitala la Pātaliputra, îngloba întregul nord al Indiei, de la gurile
Gangelui până la fluviul Indus. După suita sa de triumfuri, Samudragupta
se intitulează maharaja (împărat), devaputra (fiul cerului) şi „exterminatorul
regilor”.
Ciandragupta al II-lea (380-414), supranumit „Soarele Eroismului”,
continuă politica expansionistă a predecesorului său. Supune satrapiile
occidentale şi întreprinde, se pare, o expediţie punitivă până în Afganistan.
Angajează confruntări militare, pe care le decide în favoarea sa, cu statele
tamile Kerala, Pandya şi Pallavas. Principii învinşi sunt reîntronaţi, în calitate
de vasali. Printr-o strategie matrimonială banală, dar eficientă, – se
căsătoreşte cu fiica regelui din Vatakas –, Ciandragupta al II-lea
încorporează în imperiul său o formaţiune statală vasală, fără a recurge la un
efort militar.
În prima jumătate a secolului al V-lea, Kumaragupta (414-455) îşi
mobilizează toate resursele militare şi financiare, pentru a respinge
atacurile declanşate de hephtaliţi şi pentru a menţine unitatea imperiului. În
vremea sa se conturează primele simptome ale declinului politic. Eforturile
ultimului suveran din dinastia Gupta, Skandragupta (455-470), de a rezista
în faţa invaziilor, care se accentuează dinspre nord-vest, sunt zadarnice. În
ultimele decenii ale veacului al V-lea, imperiul secular, întemeiat de
Ciandragupta I, se dezmembrează într-o puzderie de state succesorale,
vulnerabile în faţa pericolului extern.
În vremea dinastiei Gupta, sistemul castelor (varna), conturat în
faimoasele Legi ale lui Manu, ierarhiza strict societatea. Cele mai
importante caste erau brahmanii, războinicii (kşatriya), artizanii şi
comercianţii (vayşia), agricultorii (sūdra), actorii (jayajiva) şi marginalii
(paria). Comercianţii erau grupaţi în corporaţii (çreni). Datorită dezvoltării sistemului de irigaţii agricultura prosperă în
Imperiul Gupta. Se obţin anual mai multe recolte de orez, grâu, orz, susan,
linte, şofran şi trestie-de-zahăr. Bumbacul se cultivă în Assam, iar
prelucrarea mătăsii se dezvoltă în Bengal. Pescuitul de perle şi coral,
exploatarea pădurilor, a salinelor, a minelor de aur şi argint, a carierelor de
piatră şi a sălilor de joc sunt monopol de stat.
În epoca Gupta, căile terestre (caravaniere), fluviale şi maritime sunt
utilizate intens în scopul dinamizării activităţilor comerciale. Comerţul cu
Roma şi China se dovedeşte extrem de profitabil. Spre cele două mari
puteri din Orient şi Occident se exportă: mirodenii, fildeş, lac, perle, pietre
preţioase, lemn de tec, arme, bumbac şi zahăr. Se importă cai de rasă din
Asia Centrală, ţesături din Tibet, vin şi sclavi de origine greacă din
Imperiul Roman. Taxele comerciale sunt rezonabile, între 5-20%.
Obligaţiile fiscale se restrâng la impozite directe, indirecte şi tribut (tali).
Ultima obligaţie o achită doar populaţiile subjugate. Impozitele se plătesc
în funcţie de venituri. De pe terenurile productive se percepe o treime din
recoltă, iar de pe pământurile mai puţin fertile a şasea parte din recoltă.
Terenurile necultivate sunt confiscate şi exploatate de către stat.
În Imperiul Gupta se achită taxe speciale pentru întreţinerea organelor
de ordine, a canalelor de irigaţie, pentru practicarea prostituţiei şi
exploatarea abatoarelor. Erau scutiţi de impozite şi taxe brahmanii, bătrânii,
bolnavii şi minorii. În ceea ce priveşte circulaţia monetară, un dināra de
aur valora 16 rupaka (rupii) de argint.
Referitor la moravurile din epoca Gupta, trebuie să pornim de la
premisa că predomina organizarea în familii mari, cu numeroase
ramificaţii. Poligamia era predominantă. Văduva preferată era arsă pe rug,
alături de defunct, dacă nu reuşea să se căsătorească, urgent, cu un bărbat
din familia fostului soţ.
Jurisdicţia, întemeiată pe aceleaşi Legi ale lui Manu, era extrem de
drastică. Delictele se sancţionau diferenţiat, direct proporţional cu
gravitatea lor. Se pornea de la amenzi şi încarcerări, ajungându-se până la
pedeapsa capitală. Se apela şi la pedepse corporale extrem de crude,
precum schingiuiri şi amputări.
Maharajahii din dinastia Gupta au fost suverani despotici, care
dispuneau în mod absolut de supuşii lor şi de resursele statului.
Moştenitorul tronului se numea juvaraja (tânărul rege). Din adolescenţă era
iniţiat în mai multe domenii: filosofie, diplomaţie, politică, artă militară,
poezie şi muzică. Încă înainte de a accede la putere era numit guvernator
într-o provincie de graniţă, unde dispunea de o curte proprie.
Suveranul Gupta avea un program diurn extrem de complex. Primea în
audienţe agenţii fiscali, însărcinaţi cu colectarea impozitelor sau a tributului, şi spionii. Trecea în revistă efectivele militare şi prezida
întrunirile ministeriale. Dispunea de două consilii: cel privat, format din
prinţii de sânge, marii strategi şi cei mai importanţi brahmani, şi cel
ministerial, compus din 10-37 de persoane. În timp, funcţiile ministeriale
devin ereditare. Poziţiile-cheie le deţineau: primul-ministru, ministrul de
externe, ministrul finanţelor şi cel al justiţiei. Pătura birocratică era
împărţită în două categorii: funcţionarii superiori (guvernatorii provinciilor,
ambasadorii şi funcţionarii militari) şi funcţionarii inferiori (scribii,
spionii şi paznicii de elefanţi).
Comandantul suprem al armatei deţinea în ierarhia statală o poziţie
similară cu cea a prinţului moştenitor. În secolele IV-V, armata indiană
renunţă la greoaiele formaţiuni militare compuse din care de luptă şi îşi
dezvoltă trei corpuri de armată: infanteria, cavaleria şi trupele de elefanţi.
Structura organizatorică a trupelor imperiale medievale din India a slujit, se
pare, drept model pentru inventatorul jocului de şah (465).
Epoca dinastiei Gupta s-a dovedit fastă şi în plan cultural. În perioada
respectivă a creat renumitul poet şi dramaturg Kalidasa. Dintre creaţiile
sale sunt mai cunoscute piesa de teatru Sakuntala, poemul Norul mesager
şi culegerea de lirică erotică Ciclul anotimpurilor. S-au redactat în scris
marile epopei ale hinduşilor arieni, Mahābhārata şi Rāmāyana, ultima
atribuită lui Vālmīki, dar şi Bhagavadgītā sau culegerea de texte juridice
Legile lui Manu.
S-au întemeiat două importante centre de învăţământ, la Pātaliputra şi
Nalanda. Preocupările arhitecţilor, sculptorilor şi pictorilor din timpul
dinastiei Gupta pot fi identificate cu precădere în sanctuarul de la Karli şi în
peştera-templu de la Ajanta.
Deşi de religie hindusă, familia domnitoare nu a persecutat orientarea
spirituală rivală, budismul. Totuşi, în India, acest curent religios nu a fost
receptat decât de comunităţi restrânse. În secolul al IV-lea se conturează
cele două curente principale din filosofia budistă, Mahāyāna („Marele
Vehicul”) şi Hīnayāna („Micul Vehicul”), iar discipolii filosofilor Asanga
şi Vasubandhu, în calitate de misionari, răspândesc învăţăturile lui Buddha
în China, Coreea, Japonia, Mongolia şi Asia de Sud-Est.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)