Al doilea val al invaziilor

Al doilea val al invaziilor, din prima fază a „marilor migraţii”,
corespunde, în bună măsură, unui proces de infiltrare lentă a unor
seminţii barbare, preponderent germanice, în diverse provincii sau
foste provincii ale Imperiului Roman de Apus. Fenomenul s-a derulat în
plan cronologic aproximativ între anii 440-534. Protagonistele acestei
invazii, prin excelenţă teutonică şi lipsită de suspans, sunt populaţii aparent
obscure, dar mai omogene, profund legate de baza lor etnică, situată
dincolo de limes, precum francii, alamanii, anglii, saxonii şi iuţii.
Incursiunile acestor neamuri germanice sunt mai puţin spectaculoase şi nu
trezesc anxietăţi terifiante ca şi avalanşele etnice devastatoare din a doua
jumătate a secolului al IV-lea şi prima jumătate a secolului al V-lea. Aceşti
invadatori mai puţin violenţi preferă să se sedentarizeze în regiuni mai
superficial romanizate, unde, dintr-o minoritate dominantă iniţială, după ce
aderă la catolicism, în urma unui proces de asimilare nu foarte îndelungat,
pot deveni o majoritate stăpânitoare. Regatele pe care le întemeiază se
dovedesc durabile, întrucât sunt articulate pe un aparat statal coerent,
personalizat, adaptat metamorfozelor politice, sociale şi economice
survenite în perioada de după dezagregarea Imperiului Roman de Apus.

Regatul ostrogoţilor din Italia

Regele Odoacru al Italiei, care-l detronase pe ultimul împărat al Romei,
Romulus Augustulus, în anul 476, s-a dovedit un conducător viguros.
A anexat Dalmaţia după moartea lui Iulius Nepos (486), împăratul roman
alungat de pe tron în anul 475, şi a respins un atac al rugilor, care forţaseră
frontiera danubiană. Victoriile lui Odoacru erau apreciate favorabil de
locuitorii Italiei, dar erau prost receptate la Constantinopol. Imperiul
Roman de Răsărit avea tot interesul să submineze un stat germanic
puternic, amplasat la frontierele sale. Factorul destabilizator la care a recurs
a fost Theodoric (493-526), regele ostrogoţilor.
Ostrogoţii erau o populaţie barbară germanică, învinsă de huni în
stepele nord-pontice (370) şi târâtă până în Panonia. Abia în 454, după
lupta de la Nedao, în care hunii sunt înfrânţi de o coaliţie tribală germanică,
condusă de gepizi, ei reuşesc să se emancipeze de sub dominaţia nomazilor
asiatici. În vremea împăratului Zenon (474-491), sub comanda noului lor
rege, Theodoric, pradă Peninsula Balcanică, asediază Constantinopolul şi îi
înving pe vecinii din nord, gepizii (482-488). Basileul constantinopolitan
s-a decis să-i utilizeze pe aceşti aliaţi incomozi şi imprevizibili, cantonaţi în
Peninsula Balcanică, în scopul alungării uzurpatorului Odoacru din Italia.
Monarhul ostrogot s-a dovedit un instrument eficient şi propice al
intereselor politice bizantine.
Susţinut de Imperiul Roman de Răsărit, Theodoric şi-a început
campania în anul 489 şi a devenit teoretic stăpânitorul Italiei, după victoria
de la Verona (30 septembrie 489). După moartea înzestratului său strateg,
generalul Tufa şi fiind concomitent abandonat de o parte a armatei,
Odoacru se repliază în reşedinţa sa din Ravenna. Drept urmare, Theodoric
reuşeşte să-l înfrângă definitiv pe rivalul său doar în anul 493, iar prin
convenţia încheiată cu împăratul Anastasius I (491-518), în anul 497, e
recunoscut rege al ostrogoţilor, precum şi împuternicit, patricius al
Constantinopolului în Peninsula Italică. În realitate, el a guvernat teritoriile
preluate de sub stăpânirea lui Odoacru ca un suveran autocefal.
Theodoric a conservat instituţiile romane, cu precădere aparatul fiscal,
administrativ şi serviciile publice. A perpetuat colaborarea cu Senatul,
aristocraţia romană şi corpul de funcţionari. A încurajat coexistenţa germanicilor arieni cu romanii catolici, până în anul 524, când l-a arestat pe
papa Ioan I (523-526). Puterea militară era deţinută în exclusivitate de goţi.
Senatorii Boethius, Symmachus şi Cassiodor s-au bucurat de consideraţie, o
îndelungată perioadă de timp, mai exact până când s-au lăsat atraşi într-un
complot antigermanic, orchestrat de curtea constantinopolitană. A
înfrumuseţat Ravenna, unde, de altfel, s-a ridicat şi mausoleul său. În
administrarea provinciilor Theodoric a instituit un parteneriat între guvernatorii
romani şi comiţii ostrogoţi. Pe plan extern, Theodoric consolidează
solidaritatea cu regatele barbare din vecinătate, stabilind relaţii dinastice cu
francii, burgunzii, vizigoţii şi vandalii. Pe franci îi izolează, după 507, de
Marea Mediterană. Theodoric îi face cadou regelui burgund un ceas cu apă,
iar celui franc, Clovis, un cântăreţ la chiteră şi un medic bizantin. El
figurează în cântecele de vitejie germane din Evul Mediu, în ipostaza eroului
Dietrich.
După moartea lui Theodoric (526) devine regentă fiica sa, Amalasuntha.
Ea urma să exercite temporar prerogativele regale, în numele fiului ei minor
Athalaric (526-534), dar, întrucât se oferise să colaboreze cu bizantinii împotriva
vandalilor, în 533, e detronată şi exilată într-o insulă a lacului Bolsena.
După moartea moştenitorului ei (534), e ales rege Theodahad (534-536), o
rudă a lui Theodoric dintr-o ramură colaterală.
Peninsula Italică e invadată de trupele generalului Belizarie, sosite din
Africa, în anul 535, la rugăminţile Amalasunthei, care fusese detronată şi
exilată. Drept represalii, ostrogoţii o ucid pe prizoniera de sânge regal (535).
Theodahad, dovedindu-se un strateg total ineficient în confruntările cu
bizantinii, e înlocuit cu un comandant energic, pe nume Vitigis (536-540).
În ciuda bravurii sale şi a tentativei de a-l izola pe Belizarie între zidurile
Romei, noul rege nu poate anihila invazia. În anul 540 se vede nevoit să
capituleze, la Ravenna.
Se părea că bizantinii reuşiseră să-şi impună supremaţia în Italia. Drept
urmare, Belizarie e strămutat în Orientul Apropiat, pe Eufrat, pentru a
respinge atacurile perşilor. Ostrogoţii, insuficient pacificaţi, se răscoală
împotriva corpului de ocupaţie bizantin, sub conducerea lui Hildibad
(540-541). În urma asasinării acestuia, în anul 541, e ales rege al
ostrogoţilor nepotul său, Totila (541-552), care se va dovedi un general
inspirat şi competent. După o campanie îndelungată, purtată cu forţe
restrânse, aproximativ 5 000 de războinici, el reuşeşte, până în anul 546, să
readucă sub controlul ostrogoţilor aproape întreaga Peninsulă Italică şi să
pătrundă triumfător în Roma. Belizarie, revenit pe frontul occidental, recuperează Roma, dar, ulterior, e înlocuit cu eunucul Narses (549). Totila,
printr-un elan războinic remarcabil, recâştigă Roma (550), Corsica,
Sardinia, Dalmaţia şi Ravenna, dar în final e învins şi ucis de bizantini, în
lupta de la Tadinae/Gualdo Tadino (552). Conduşi de un nou rege,
întreprinzătorul Teja, ostrogoţii angajează cu vicleanul general Narses o
confruntare finală, în Campania, la poalele muntelui Vezuviu, în toamna
anului 552. Suferind o înfrângere catastrofală (regele lor moare în luptă),
goţii se retrag în Apenini, unde vor capitula în anul 555.

Burgunzii

Burgunzii (burgundionii), semnalaţi pe parcursul secolului I d.Hr. în
regiunea baltică, sunt originari fie din ţinutul norvegian Borgund, fie
din insula baltică Bornholm (Borgundarholm, în secolul al XIII-lea).
Începând cu secolul al V-lea, ei forţează Rinul (406-407), susţin o serie de
uzurpatori şi împăraţi, între anii 409-413 şi, în final, întemeiază în zona
renană un stat, cu asentimentul împăratului Honoriu, care va supravieţui
vreme de aproximativ treizeci de ani. Iritat de tendinţele burgunzilor de a se
extinde spre vest, în Belgica (435), generalul roman Aetius le va ordona
hunilor, cu care se aliase, să-i atace pe germanici, în anul 436. Regele
Gundicharius (Gunthiarius) a fost ucis în urma raidului respectiv, casa regală
a fost distrusă, iar burgunzii, afectaţi grav de înfrângerea suferită, s-au retras
temporar într-o regiune din Galia Orientală. În 443, după ce încheie un tratat
de alianţă (foedus) cu romanii, ei se aşează în Sapaudia (Elveţia romandă) şi
în vecinătatea Genevei. În postura de federaţi model, burgunzii vor contribui
la victoria de la Campus Mauriacus, împotriva hunilor (451) şi vor participa
la campania orchestrată de împăratul roman Avitus contra suevilor din
Spania (456). La întoarcerea din expediţia iberică, considerând că meritau o
răsplată, ei şi-au amplificat teritoriul în detrimentul unor provincii romane
din vecinătate. Către 495, regatul lor se întindea din sudul ţinutului
Champagne până la Alpii maritimi. Noul regatul burgund, întemeiat în zona
Ronului de către Hilperic I, avea o structură bicefală. Reşedinţa suveranului
era la Lyon, iar cea a moştenitorului tronului la Geneva. Sistemul juridic
burgund era întemeiat pe Legea Gombette. Dintre toate legile barbare,
aceasta este cea mai favorabilă autohtonilor romani. Legislaţia burgundă
autoriza căsătoriile mixte şi trata în mod identic cele două etnii, barbară şi
romană. Regele francilor, Clovis (Chlodovec), îl atacă şi-l învinge, la Dijon,
pe nepotul lui Hilperic, Gundovald (Gondebaud), în anul 500, exploatând
conflictul acestuia cu fratele său, Godegisel. În ciuda acestui episod, la
Vouillé, burgunzii vor lupta în calitatea de aliaţi ai francilor împotriva
vizigoţilor. Fiul lui Gundovald, Sigismund, după ce suferă o agresiune din
partea goţilor, întrucât se raliase la catolicism, este lichidat de regele franc
Clodomir, care profitase de vulnerabilitatea casei regale burgunde. Fratele lui
Sigismund, Godomir, preia coroana, îi respinge pe franci (524) şi reuşeşte să
se menţină pe tron până în anii 533-534, când, după un nou conflict cu francii, dispare în circumstanţe nebuloase. Statul burgund va fi ulterior
absorbit de regatul franc merovingian.

Alanii

Alungaţi din Iran, alanii se stabiliseră încă din secolul al IV-lea la nord
de Marea Caspică şi lacul Aral. Deşi erau o populaţie de origine
indoeuropeană, adoptaseră un stil de viaţă asemănător celui turco-mongol. Se
ocupau în exclusivitate cu creşterea turmelor de vite şi, la nevoie, se deplasau
rapid cu ajutorul carelor. Armamentul cavaleriei lor, preluat probabil de la
sarmaţi, consta dintr-o cuirasă de zale, o cască de formă conică şi o lance
lungă. Echipamentul călăreţilor alani anunţa o ţinută deja medievală. După ce
sunt învinse de către huni, în deceniul 360-370, numeroase triburi de alani se
supun cuceritorilor. Altele se refugiază din calea invadatorilor până în
regiunea central-europeană, iar mai târziu înaintează până în Renania. La
frontiera Imperiului Roman de Apus, un grup de alani, condus de regele
Goar, acceptă să-l slujească pe generalul Aetius, contribuind, printre altele, la
suprimarea răscoalei bagauzilor, în timp ce un altul, cârmuit de Respendial,
traversează Rinul, în compania vandalilor şi a suevilor, în iarna anului 406,
jefuieşte Galia, iar apoi năvăleşte în Spania (409). Alanii rămaşi în Galia vor
lupta, alături de romani, împotriva hunilor, în lupta de la Campus Mauriacus
(451). Cei din Peninsula Iberică se stabilesc în Lusitania şi în regiunea
Cartagena. Fiind puţini la număr, alanii au gestionat cu dificultate teritoriile
pe care le luaseră în stăpânire. În anul 418, sunt atacaţi violent de trupele
vizigoţilor, aflate în slujba Romei. Supravieţuitorii acestui conflict sângeros
se aliază cu vandalii asdingi şi-i însoţesc pe aceştia în aventura lor africană,
după o succintă escală în provinciile iberice Galicia şi Andaluzia. Vreme de
un secol, adică până la „reconquista” lui Iustinian (533), istoria alanilor se
împleteşte cu destinul regatului întemeiat de vandali în Africa de Nord.
Numele lor se regăseşte chiar şi în titulatura monarhilor vandali: rex
vandalorum et alanorum.

Suevii

De neam germanic, suevii îşi face intrarea în istorie, pe Rinul Mijlociu,
în secolul I î.Hr.. Mai târziu, sub acelaşi nume sau sub cel de cvazi,
sunt identificaţi în regiunea Moraviei actuale. Oricum, Suabia le poartă
numele până în zilele noastre, iar cunoscutul istoric latin, Cornelius
Tacitus, evocă Marea Baltică sub denumirea de Suebicum mare, în scrierile
sale. În anul 406, în colaborare cu alanii şi vandalii, suevii forţează
frontiera Rinului, probabil incomodaţi de huni, şi pătrund pe teritoriul
Galiei. Peste câţiva ani, ajunşi în Peninsula Iberică, ei se sedentarizează în
partea meridională a Galiciei (411). După plecarea vandalilor asdingi, în
anul 419, suevii se extind şi în partea septentrională a provinciei. Regele
lor, Hermeric, întemeiază un stat incipient, cu centrul la Braga. Profitând de
relativul vid de putere din Peninsula Iberică (vandalii şi alanii se
îmbarcaseră pentru Africa, iar vizigoţii, datorită unei crize intestine, îşi
pierduseră temporar elanul expansionist), suevii, care încheie şi câteva
înţelegeri favorabile (foedus) cu autorităţile reprezentative ale autohtonilor
hispano-romani, îşi extind autoritatea teritorială, cucerind Merida (439),
Sevilla (441) şi o parte din provincia Carthaginensis. Regele Rechiarius
(448-456), ajuns pe tron după moartea precursorului său păgân, Rechila
(448), se converteşte la catolicism, considerând că prin gestul respectiv
câştiga simpatia romanilor şi evita iminenta intervenţie a vizigoţilor. În
ciuda respectivei acrobaţii confesionale, la iniţiativa împăratului Avitus
(455-456), se organizează o campanie de represalii împotriva suevilor, care
iritaseră prin aroganţa lor acaparatoare. Vizigoţii, care din anul 429
deveniseră federaţi ai Romei, înving trupele regelui Rechiarius în faţa
oraşului Astorga. Peste două săptămâni, sub comanda regelui lor, Teodoric
I, ei ocupă şi jefuiesc Braga. Însuşi suveranul suev e ucis la Porto (456). În
anul 464, regele suev Remismundus obţine recunoaşterea oficială din
partea curţii vizigote de la Toulouse, iar în anul următor, episcopul Ajax îi
converteşte în masă pe suevi la arianism. Vreme de un secol, regatul suev
vegetează în nord-vestul Peninsulei Iberice, întreţinând relaţii de bună-vecinătate cu regatul toledan (adică hispanic) al vizigoţilor. Situaţia
politică se retensionează după ce regele suev Teodemir aderă la catolicism
(561). Peste un deceniu şi jumătate, considerându-l un adversar pe plan
religios, regele vizigot Leovegild îl atacă pe omologul său suev, Miro.
Conflictul se încheie abia în anul 585, când, după capturarea suveranului
Adeca, statul suev e anexat de către coroana vizigotă. Ironie a sorţii, peste
un an, la iniţiativa regelui Reccared, vizigoţii se convertesc la catolicism.
Pentru suevi această răsturnare de situaţie venea prea târziu. Pe parcursul
secolului următor ei vor fi definitiv asimilaţi de către vizigoţi.

Regatul african al vandalilor

La începutul secolului al V-lea, constrânse de presiunea pe care o
exercitau hunii, mai multe populaţii barbare au început să se
deplaseze spre vest, în paralel cu cursul superior al Dunării. Protagoniştii
acestei migraţii inopinate au fost marcomanii şi quazii (etnii cunoscute sub
denumirea colectivă de suevi), precum şi vandalii asdingi şi silingi,
coalizaţi cu un clan de alani (populaţie de origine iraniană), dislocat din
regiunea caucaziană. Ţinta acestor invadatori era provincia Galia, care li se
părea vulnerabilă.
În ultima zi a anului 406, coaliţia barbară traversează Rinul îngheţat, în
zona oraşului Mainz. Nici o armată romană nu era disponibilă, la ora
respectivă, pentru a interveni în Galia. Cu mare întârziere, vor fi
mobilizate, în final, garnizoanele din Britania. Întrucât nu întâmpinaseră
nici un obstacol major, invadatorii au jefuit sistematic provincia, până în
anul 409, când au traversat Pirineii. În anul 412, li se recunoaşte calitatea
de federaţi (aliaţi) în Spania şi li se pun la dispoziţie patru provincii iberice.
Vandalii silingi se aşează în Baetica, alanii în Lusitania şi Hispania
Carthaginensis, iar suevii şi vandalii asdingi în Galicia. Vandalii erau
originari din Iutlanda sau, eventual, din Suedia. Asdingii şi silingii sunt
evocaţi de Pliniu, Ptolemeu şi Dio Cassius, care-i situează pe litoralul
baltic, în secolul I d.Hr.. Vizigoţii, instrumentaţi de curtea imperială romană, năvălesc la sud de Pirinei, în anul 418, sub conducerea regelui
Wallia, pentru a distruge aşezările alanilor şi ale vandalilor silingi.
Sub conducerea regelui Gaiseric (Genserich), vandalii asdingi părăsesc
colţul nord-vestic al Peninsulei Iberice şi, după ce aspiră din Baetica
rămăşiţele alanilor şi ale vandalilor silingi, traversează Coloanele lui
Hercule, de la Tarifa la Tanger (429). Se pare că ei atacaseră experimental,
deja în anii precedenţi, Balearele (426) şi baza navală romană de la
Cartagena (428). Nu se ştie cum au învăţat să navigheze.
Ajuns pe litoralul nordic al Africii, regele vandal străbate, cu cei 80
000 de însoţitori ai săi (războinici, femei, copii, bătrâni şi sclavi), întreaga
Mauretanie, de la Tingis la Cirta. După ce ocupă Hippo Regius (430),
barbarii germanici iau cu asalt capitala provinciei Africa, Cartagina, pe
care, însă, nu vor reuşi să o cucerească decât în anul 439. În rada portului
vor captura o impozantă flotă romană, cu ajutorul căreia, în anul următor,
vor jefui Sicilia.
În anul 442, împăratul Valentinian al III-lea (424-455) se decide să
tolereze regatul întemeiat de vandali în Africa de Nord. În zonă, acestora li
se recunoscuse calitatea de federaţi încă din anul 435. Ei vor recurge la
deposedări funciare masive. Foştii latifundiari vor fi expediaţi în Italia sau
în Orient. Guvernarea vandalilor în Africa de Nord a fost sumară şi deseori
intolerantă. Sistemul lor administrativ era rudimentar. Au fost instalaţi
episcopi arieni în locul celor catolici, măsură care a nemulţumit profund
populaţia autohtonă majoritară. Latina s-a păstrat însă ca limbă uzuală.
După ce aprofundează tainele navigaţiei, vandalii îşi extind dominaţia
asupra Mediteranei Occidentale, încorporând în regatul lor Corsica,
Sardinia (455), Balearele şi Sicilia (468). Sub conducerea regelui Gaiseric,
ei cuceresc Roma (455), printr-un atac-surpriză, efectuat dinspre mare.
Pretextul pentru raidul lor pirateresc l-a constituit degradarea climatului
politic din Imperiul Roman de Apus. Patriciul Aetius, care îi respinsese pe
hunii lui Attila din Galia (451-452), fusese asasinat din ordinul împăratului
Valentinian al III-lea, în anul 454. În primăvara anului următor, partizanii
talentatului general se răzbună, lichidându-l pe perfidul monarh. Puterea
imperială eşuează în mâinile senatorului Petronius Maximus. Acesta nu-i
sancţionează pe ucigaşii predecesorului său, dar se grăbeşte să o ia de
nevastă pe Eudoxia, văduva respectivului. În plus, o căsătoreşte pe
Eudosia, una dintre fiicele acesteia, cu Palladius, propriul său fiu.
În acest context politic viciat de abuzuri, spre sfârşitul lunii mai, în anul
455, vandalii, acompaniaţi de maurii care îi rămaseseră fideli defunctului împărat Valentinian al III-lea, debarcă la gurile Tibrului, în ipostaza de
răzbunători ai monarhului asasinat şi adversari ai uzurpatorului. O buna parte
a populaţiei, panicată, părăseşte Cetatea Eterna. Întrucât îl identifică printre ei
pe Petronius Maximus, fugarii se decid să-l lapideze, considerîndu-l
principalul vinovat pentru catastrofa care se contura şi-i aruncă cadavrul în
Tibru (31 mai 455).
Papa Leon cel Mare, care-şi dovedise aptitudinele diplomatice cu doi
ani mai devreme, purtând tratative cu Attila, are o întâlnire extra portas cu
Gaiseric, cu ocazia căreia îl imploră să nu incendieze Roma şi să nu-i ucidă
locuitorii. Regele vandal a respectat pretenţia suveranului pontif. Fără a
comite atrocităţi sau distrugeri de proporţii, a spoliat oraşul îndelung şi
mult mai sistematic decât goţii lui Alaric. În cele 14 zile de jaf (2-16 iunie
455), vandalii au răpit tezaurele palatului imperial de pe Palatin, inclusiv pe
cel al templului din Ierusalim, adus cu patru secole în urmă, la Roma, de
către împăratul Titus, au confiscat toate statuile din metal nobil pe care
le-au mai găsit prin temple, precum şi preţioasa veselă liturgică a
bisericilor, au smuls acoperişul templului lui Jupiter, care fusese construit
din bronz placat cu aur şi le-au luat în robie atât pe văduva lui Valentinian
al III-lea cât şi pe fiicele acesteia, alături de o întreagă cohortă de senatori şi
alte personalităţi de vază. Toate navele invadatorilor, încărcate de pradă, au
ajuns cu bine în rada portului Cartagina, cu excepţia celei care transporta
statuile pagâne ale templelor romane. La cererea împăratului roman
oriental Marcian, Eudoxia şi fiica sa Placidia au fost eliberate din
captivitate şi autorizate să plece la Constantinopol. În urma raidului vandal,
Roma şi-a pierdut majoritatea bogăţiilor mobiliare pe care le acumulase în
decursul glorioaselor secole de expansiune. În plus, populaţia oraşului s-a
redus la aproximativ 80 000. Şi totuşi, în pofida diverselor speculaţii
eronate, termenul de vandalism a fost creat abia în anul 1794, de episcopul
francez Gregoire de Blois.
În schimbul unui tribut anual, monarhul vandal a retrocedat, în anul 476,
regelui germanic din Peninsula Italică, Odoacru, o parte din Sicilia. Se pare
că, în anul 500, regele ostrogot Teodoric a cucerit efectiv vestul insulei.
Următorii regi vandali, Hunerich (477-484) Gunthamund (484-496),
Thrasamund (496-523) şi Hilderich (523-530), vor avea de înfruntat
revoltele indigenilor din substratul preroman, maurii şi berberii.
În anul 533, împăratul bizantin Iustinian îl trimite pe generalul Belizarie
într-o campanie împotriva vandalilor. Cu complicitatea ostrogoţilor,
bizantinii navighează spre Africa, via Sicilia, şi-i atacă prin surprindere pe
germanici. Regele Gelimer (530-534) era în Sardinia, cu o parte a armatei.
Belizarie ia în stăpânire, fără efort, atât Cartagina (15 septembrie 534), cât şi întreaga provincie. Când revine şi cealaltă jumătate a armatei vandale, el o
învinge, îl face prizonier pe rege şi-l expediază la Constantinopol, în
compania tuturor tezaurelor capturate ( evident şi cel al templului din
Ierusalim). Guntharid, ultimul şef vandal, care conduce o mişcare de
rezistenţă împotriva bizantinilor, e ucis în anul 546. Istoria vandalilor
sfârşeşte în neant.

Imperiul Persan în timpul dinastiei sasanide

Victoria împăratului roman Septimius Severus împotriva parţilor a

discreditat dinastia Arsacizilor, de tradiţie elenistică. În respectiva

conjunctură de criză politică şi nemulţumire populară, Ardaşir,

fiul lui Sâssân, preot la templul Anâhita din Persepolis, profitând de funcţia

militară pe care o deţinea (argapet – comandant de fortăreaţă), îl învinge,

în anul 224, pe Artaban al V-lea, suveranul legitim, şi-l detronează.

Noua dinastie sasanidă va călăuzi destinul perşilor vreme de patru

secole (224-651). Sistemul politic federalist, promovat de monarhii parţi, e

înlocuit de totalitarism. Mazdeismul, credinţa tradiţională a perşilor încă

din vremea Ahemenizilor, devine religie de stat. Preotul Tansar transcrie

cartea sacră, Avesta (imnurile şi profeţiile lui Zarathustra), în limba

pehlevi, vorbită de populaţie.

Societatea e divizată în caste etanşe, după tipicul arian al

indo-europenilor: magii, nobilii (prinţii, numiţi chatradâr, şefii de clan,

numiţi vispuhr, marii nobili, numiţi warzug, şi oamenii liberi, numiţi azat),

funcţionarii (scribi, scriitori, medici, poeţi, astrologi, funcţionari de cancelarie), meşteşugarii, comercianţii şi agricultorii. Căsătoria între caste

era interzisă. Segregaţia socială era legiferată prin Cartea celor 1000 de

sentinţe judiciare. Oamenii liberi lipsiţi de proprietate erau supuşi la

corvezi şi trebuiau să presteze serviciu militar. Beneficiau de un statut

oarecum similar cu cel deţinut de şerbi, în societatea medievală

occidentală. Sclavii erau împărţiţi în două categorii: bandaks (de origine

autohtonă), utilizaţi în calitate de servitori, agricultori, mineri şi chiar

soldaţi, şi anchahriks (proveniţi din rândul prizonierilor de război).

Întemeietorii dinastiei sasanide se intitulau şah-in-şah (împăraţi).

Persoana suveranului era divinizată. Curtea Sasanizilor era concentrată în

cetatea de la Ctesiphon, iar în sezonul estival se muta în reşedinţa de la

Bishapur. Curtenii erau de trei ranguri: rude, nobili apropiaţi de persoana

monarhului şi trupe de divertisment (bufoni, jongleri, muzicanţi,

saltimbanci). În viaţa privată, monarhul persan era înconjurat şi slujit de

eunuci. Ocupaţia sa favorită era vânătoarea. Nobilimea provincială sau cea

din afara anturajului putea contacta persoana suveranului doar cu ocazia

unor evenimente speciale (sărbători, spectacole sau invitaţii nominale).

Imperiul era divizat în şapte satrapii (provincii), conduse de tot atâţia

satrapi, recrutaţi mereu din aceleaşi familii aristocratice. Funcţia se

moştenea ereditar, pe linie masculină. În ciuda faptului că avea trăsături

totalitare şi xenofobe, statul persan era lipsit de o vertebrare birocratică

impecabilă. Şah-in-şah-ul beneficia de un organism administrativ central

(diwan), coordonat de un mare comandor (warzug-framadhar), prototipul

viitorului vizir din monarhiile islamice medievale. Respectivul beneficia de

prerogativele unui vicerege. Membrii diwan-ului aveau atribuţiile unor

secretari de stat şi erau însărcinaţi cu supravegherea minelor şi a

manufacturilor de mătase, întreţinerea drumurilor, controlul staţiilor de

poştă şi colectarea impozitelor.

Pe plan local, autoritatea era exercitată de primarii satelor (dighani),

care, concomitent, aveau şi atribuţia de perceptori. Supuşii persani achitau

un impozit funciar (kharag) şi unul personal (gezit). Impozitul funciar

fluctua între o zecime şi jumătate din recoltă, în funcţie de fecunditatea

solului. Capitaţia (gezit) era impusă supuşilor lipsiţi de proprietate, creştinilor,

evreilor şi orăşenilor.

Relaţiile matrimoniale şi de familie se derulau în statul sasanid după

anumite canoane specifice. Soţul care era, practic, proprietarul soţiei, avea

drept de viaţă şi de moarte asupra acesteia. Putea chiar să o vândă. Soţia

sterilă era restituită familiei, împreună cu o sumă de bani. Bărbatul se putea 

căsători inclusiv cu femei care îi erau rude. Putea întreţine mai multe soţii,

precum şi o serie de concubine. Soţia preferată moştenea două treimi din

averea soţului defunct.

Monarhii sasanizi au restructurat şi potenţialul militar al Imperiului

Persan. Din componenţa armatei sunt eliminate trupele de care, iar

contingentele de infanterie pierd din importanţă. În schimb, câştigă teren

cavaleria uşoară, cavaleria grea (catafractarii) şi formaţiunile de elefanţi.

Cavaleria grea îi îngloba pe reprezentanţii marii nobilimi, iar cavaleria

uşoară pe cei ai micii nobilimi. Arcaşii se adăposteau în turnurile ancorate

pe spinarea elefanţilor. În trupele de cavalerie erau adeseori înregimentaţi şi

mercenari barbari (armeni, albani). Infanteria devine treptat apanajul

sclavilor autohtoni (acei bandaks). Istoricul latin Ammianus Marcellinus,

în descrierea pe care o face armatei persane, îi evocă şi pe cei trei

conducători ai forţelor militare sasanide: şeful intendenţei (Eran

ambaragbedh), generalul trupelor de cavalerie (aspabedh) şi comandantul

suprem (Eran spadbedh). Imitând sistemul roman de apărare, strategii

persani vor construi o reţea de fortificaţii, în regiunile de frontieră de la

graniţa cu statele Horezm şi Kushana. Totodată, îşi vor însuşi tehnicile

romane de asediu. În plus, forţa armată iraniană era alimentată de fanatism

şi disciplină.

În opera sa istorică, intitulată Ammiani Marcellini rerum gestarum

libri, acelaşi Ammianus Marcellinus expune sistemul juridic persan.

Legislaţia era sinonimă cu teroarea. Primarii sau clericii exercitau şi funcţia

de judecători. Pedepsele erau terifiante. Prinţii complotişti erau orbiţi, iar

infractorii de drept comun jupuiţi de vii. Precum în justiţia medievală

occidentală, se recurgea frecvent la stabilirea verdictului prin sistemul

ordaliilor (supunerea învinuiţilor la diverse probe, considerate expresii ale

judecăţii divine).

Profitând de aşezarea avantajoasă a statului lor, pe un segment al

aşa-zisului „drum al mătăsii”, suveranii iranieni au încurajat dezvoltarea

producţiei artizanale şi a comerţului de tranzit. Cele mai active centre

urbane erau Bishapur, Gundeshapur şi Nisibis. Pe lângă cea importată din

China, persanii valorificau şi mătasea ţesută în manufacturile locale.

Mirodeniile, parfumul de mosc şi mătasea erau exportate spre Roma, iar

covoarele din Babilon, fardurile din Fars, tămâia din Arabia, coralul din

Marea Roşie şi pietrele preţioase din Siria erau livrate spre Extremul

Orient. Oficializarea religiei mazdeiste, întemeiată pe adorarea celor două

zeităţi esenţiale, Ahriman şi Ahuramazda, s-a realizat cu concursul unui

cler fanatic. Casta sacerdotală a magilor celebra toate ceremoniile, era

riguros ierarhizată şi exercita o influenţă politică apreciabilă. În toate

localităţile funcţionau temple, în care slujeau doi magi. Clericii care se

dedicau supravegherii focului în temple se numeau herbedhs. Înalţii ierarhi

mazdeişti erau aşa-zişii mobedhs. Şeful suprem al cultului religios persan

era marele mobedh. Numirea acestuia se făcea la sugestia suveranului,

întrucât autoritatea respectivului o depăşea pe cea a comandantului suprem

al armatei.

În epoca şahului Şapur I, în Iran se impune un curent religios insolit,

maniheismul. Noua orientare spirituală era un sincretism între creştinism,

mazdeism şi gnosticism. Dualismul maniheist, promovat de Mani

(216-276), descendent al unei prestigioase familii nobiliare persane, a fost,

la început, tratat cu indiferenţă. Aderenţii săi erau împărţiţi în două

categorii: auditori şi perfecţi. Vreme de câţiva ani, Mani predică, cu un

veritabil succes, în India şi Iran. Misionarii săi ajung până în Egipt. E

posibil ca difuzarea rapidă a noii credinţe să fi stârnit îngrijorarea ierarhiei

mazdeiste a magilor. În anul 276, probabil la sugestia marelui mag, Kartir,

şahul Bahram al II-lea dispune arestarea şi întemniţarea lui Mani.

Întemeietorul maniheismului va muri în detenţie, ca un autentic martir.

Adepţii săi se vor refugia fie în Imperiul Bizantin, fie în Asia Centrală, de

unde, în secolele următoare, se vor insinua în Mongolia şi China. Urmaşii

ereticilor maniheeni, care s-au îndreptat spre vest, vor suferi persecuţii din

partea autorităţilor bizantine, mai întâi în Asia Mică, sub denumirea de

pavlicieni, pe parcursul secolului al VI-lea şi, mai târziu, în Peninsula

Balcanică, în calitate de bogomili, începând cu secolul al X-lea. Doctrina

dualistă a fost însuşită şi adoptată, în secolele XI-XII, de disidenţii religioşi

cathari (albigenzi), din sudul Franţei. Împotriva acestora, la îndemnurile

papalităţii, a fost mobilizată, la începutul secolului al XIII-lea, o întreagă

cruciadă.

Până în a doua jumătate a secolului al V-lea, dinaştii sasanizi, Şapur I

(241-272), Bahram al II-lea (276-293), Ormizd al II-lea (302-309) şi Şapur

al II-lea (309-379), vor iniţia o riguroasă politică externă, menită fie să

acapareze teritorii suplimentare, fie să respingă atacurile Romei şi ale

migratorilor asiatici.

În urma unei campanii reuşite, Şapur I pătrunde în Peshawar, capitala

regatului oriental Kushana, condus de o dinastie indo-scitică. Îl învinge şi pe împăratul roman Gordian al III-lea, la Misiche (244). Urmaşul acestuia,

Filip Arabul, negociază pacea şi cedează Armenia iranienilor. Acelaşi

Şapur I cucereşte Antiohia (254), Dura Europos (256) şi-l ia prizonier pe

împăratul Valerian, lângă Edessa. Lumea romană rămâne stupefiată. Abia

în anii următori, aliatul Romei, Odenath, care era regele Palmyrei,

recucereşte Dura Europos, Nisibis şi ameninţă, în două rânduri, capitala

iranienilor, Ctesiphon. Urmaşa sa, regina Zenobia, va deveni însă o aliată a

perşilor.

O dată cu domnia lui Bahram al II-lea, armata sasanidă e nevoită să

respingă atacul regelui din Kushana, Vasudeva al II-lea, care se aliază cu

sarmaţii. Şahul Narses încheie o pace nefavorabilă cu Galeriu şi Diocleţian,

pierzând Armenia şi teritoriile dintre Tigru şi Eufrat. Ormizd al II-lea e

învins şi ucis de arabi. Fiul său, conceput cu o concubină, Şapur al II-lea,

reface prestigiul politic al Imperiului Persan, din vremea omonimului său

predecesor. După ce cucereşte oraşul Merv (342), el distruge cea de-a treia

dinastie din Kushana şi numeşte un vicerege sasanid în Bactria. Duce o

campanie sângeroasă împotriva creştinilor iranieni, considerându-i aliaţi ai

romanilor, şi încheie o pace fructuoasă cu împăratul Iovian, după moartea

lui Iulian Apostatul, obţinând atât Armenia, cât şi oraşul Nisibis. Angajează

conflicte cu alanii şi hephtaliţii (hunii albi). Ultimii, după moartea lui Şapur

al II-lea, jefuiesc Mesopotamia şi pătrund în Kushana (399). Prin urmare,

la sfârşitul secolului al IV-lea, imperiul Sasanizilor era încă intact, dar

barbarii hephtaliţi exercitau presiuni permanente asupra frontierelor sale.

Migratorii hephtaliţi, pe care Şapur al II-lea îi acceptase ca federaţi

(aliaţi) în Kushana, constituie, pe parcursul secolului al V-lea, un regat în

zonă, care în câteva decenii se amplifică spectaculos, înglobând prosperele

regiuni comerciale Bactriana şi Sogdiana. Suveranul persan Perôz

(459-484) va fi mai întâi înfrânt, iar apoi ucis, în confruntările cu aceşti

invadatori, desprinşi din corpul central turcic (se presupune că erau o

ramură a hunilor). Fiul său, Kavâdh, va accede la tron, în anul 488, cu

sprijinul interesat al migratorilor. Devenit o marionetă a hephtaliţilor, acest

suveran lipsit de personalitate va fi alungat de la putere de o răscoală

populară, condusă de Mazdak (m. 529), propovăduitorul unei doctrine de

inspiraţie maniheeană, animată de un program de reformă socială

egalitarist. Kavâdh va reuşi să redevină şah al Persiei abia în anul 499,

apelând la un ajutor militar masiv, furnizat de migratori. Din această

postură subalternă faţă de hephtaliţi, Sasanizii vor reuşi să se emancipeze

doar în a doua jumătate a veacului al VI-lea.