Sarazinii

Expansiunea islamică medievală cunoaşte două etape distincte. Prima,
derulată pe parcursul secolului al VII-lea, are drept rezultat
configurarea vastului imperiu al Omeiazilor, care se întindea de la Tanger
la Herat şi de la Marea Caspică la Aden. A doua etapă începe în secolul
VIII, când regiunile Sind, Transoxiana, Horezm şi Peninsula Iberică, ultima
cucerită fulgerător de liderul maur nord-african, Tarik ibn Ziyad, în anii
711-714, sunt înglobate în statul islamic. Chiar după ofensiva eşuată la
Poitiers (732), musulmanii se menţin în Narbonne, până într-o fază avansată a domniei lui Pepin cel Scurt (759). Aceşti cuceritori tereştri,
sedentarizaţi în bazinul occidental al Mediteranei, vor dobândi, treptat, şi
experienţă nautică. Orizontul şi vocaţia maritimă au determinat organizarea
unor societăţi de navigatori-piraţi, în Spania musulmană şi Africa de Nord
(Ifriqiya), care, vreme de secole, sub denumirea de sarazini, au terorizat
coastele Mediteranei occidentale.
Astfel, piraţii musulmani din Tunisia încep cucerirea Siciliei (827).
Porturile importante ale insulei sunt asediate şi luate în stăpânire progresiv:
Palermo (831), Messina (843), Siracuza (878), Taormina (902). Alţi
confraţi ai lor ocupă definitiv arhipelagul Balearelor (902). De frica
sarazinilor, populaţia din Corsica şi Sardinia părăseşte litoralul şi se retrage
în interiorul muntos al insulelor. Porturile din sudul Italiei, Ponza, Ischia,
Taranto, Bari şi Beneventum sunt jefuite şi chiar cucerite, în anii 812-846.
Utilizând unele dintre aceste oraşe drept capete de pod, sarazinii nu se vor
sfii să efectueze şi un raid asupra Romei (846). În replică, regele
carolingian, Ludovic al II-lea, organizează o intervenţie militară în Italia
meridională. Intruşii islamici vor fi evacuaţi din Beneventum (847), Bari
(871) şi Taranto (880) doar cu concursul trupelor bizantine. Campania e
prădată sistematic, până în anul 885, cînd, la iniţiativa basileului Nikeforos
Focas, sudul Italiei redevine o posesiune a Bizanţului.
Atacurile sarazinilor se derulează cu aceeaşi insistenţă şi-n prima
jumătate a secolului următor. După ce întemeiază baze islamice la Liri şi
Fraxinetum piraţii musulmani hispanici sau nord-africani devin stăpânii
Mării Tireniene şi periclitează frecvent Genova, Marsilia, Arles şi Calabria.
Sunt spoliaţi, în trecătorile Alpilor, chiar şi pelerinii care se îndreptau spre
Roma. Deşi sunt alungaţi din Fraxinetum, spre sfârşitul secolului al X-lea,
sarazinii vor continua să afecteze mănăstirile din sudul Franţei prin
raidurile din anii 1003-1197. Contraofensiva maritimă creştină se lasă
aşteptată în perimetrul Mediteranei occidentale până în secolul al XI-lea,
când, succesiv, sunt recucerite Sardinia (1022), Corsica (1091) şi Sicilia
(1058-1090). Cu sprijinul episcopului de Modena, e jefuită şi cucerită
temporar aşezarea musulmană Mahdia (1087), de pe litoralul Africii de
Nord.

Avarii. O populaţie de stepă în Europa Centrală

Avarii sunt o populaţie migratoare originară din vasta stepă asiatică.
Fac parte, probabil, din marea familie a neamurilor turcice. Pe la
mijlocul veacului al VI-lea sunt semnalaţi la nord de Marea Caspică. Sub
conducerea kaganului Baian, avarii ajung la Dunăre. Împăratul Iustinian nu
le permite traversarea frontierei şi, în consecinţă, îşi continuă deplasarea
spre vest. Istoria avarilor e evocată în lucrările unor autori laici sau
ecleziastici bizantini, dar şi occidentali, precum: Menandru, Teofilact
Simocata, Constantin Porfirogenetul, Ioan din Efes, Theodor Synkellos,
Grigore din Tours, Paulus Diaconus şi Eginhard (Einhard).
În anii 561-562 avarii agresează frontierele statului franc merovingian,
dar sunt respinşi, pe Elba, de regele Chlothar I. În 566 repetă atacul, iar de
această dată, monarhul franc, Sigibert I, răscumpără pacea, oferind
kaganului Baian o sumă semnificativă. După acest prim succes, în alianţă
cu longobarzii, avarii distrug statul gepizilor, care ocupa o parte din
Pannonia şi părţile nord-vestice ale Transilvaniei (567). Principalii
beneficiari ai succesului vor fi nomazii asiatici, întrucât aliaţii lor germanici
au preferat, în anul următor, să se îndrepte spre Peninsula Italică.
Aproximativ în anul 570, avarii îşi consolidează poziţiile în Pannonia şi
devin un vecin imprevizibil şi incomod, cu precădere pentru Imperiul
Constantinopolitan. Bizantinii le achită tribut încă din anul 581. Onorarea
respectivei obligaţii pecuniare nu-i scuteşte însă de eventuale razii
inopinate. În anul 582, kaganul Baian cucereşte şi pustieşte oraşele
bizantine Sirmium şi Singidunum, cu ocazia unui raid întreprins la sud de
Dunăre, în fruntea războinicilor săi. La sfârşitul secolului al VI-lea şi
începutul secolului al VII-lea avarii pradă Emona (Liubliana), precum şi
ţinuturile Istria şi Friuli. Împăratul bizantin Maurikios (592-602), utilizând
talentele strategice ale generalului său Priskos, organizează o suită de
atacuri victorioase asupra hoardelor avare, inclusiv la nord de Dunăre. Succesele respective vor fi anulate de răscoala trupelor de pe limesul
dunărean, condusă de Phokas. În anul 626, coalizaţi cu perşii şahului
Cosroes al II-lea şi slavii din Balcani, avarii asediază, fără prea mult
succes, Constantinopolul, profitând de absenţa basileului Heraklios.
Ei vor fi eliminaţi din regiunea sud-dunăreană de succesele bulgarilor,
dar vor constitui însă în continuare un pericol pentru nordul Italiei şi
Europa Centrală. Bavarezii şi populaţia slavă sunt principalele lor victime.
După ce francii cuceresc Bavaria (743), avarii vor fi nevoiţi să se confrunte
cu un adversar mult mai dificil decât foştii lor vecini. În consecinţă, intuind
primejdia, vor propune pace suveranului franc Carol cel Mare (782).
Acesta, iritat de atacurilor avarilor asupra Bavariei şi a regiunii Friuli, va
riposta prin două campanii nimicitoare, în anii 791 şi 795-796. Pepin, fiul
lui Carol, distruge ringul (reşedinţa) monarhiei bicefale avare, compusă din
kagan şi jugurrus. Avarii, care practicaseră cu obstinaţie animismul şi
şamanismul, influenţate, se pare, de budism şi zoroastrism, acceptă să se
creştineze, în anul 805. Ulterior, principii lor acceptă să devină vasali ai
francilor (811). După ce au lăsat o amintire funestă populaţiilor din
proximitatea lor, avarii dispar din istorie în mod aproape misterios. Din
anul 822 nu mai sunt menţionaţi de documente.

Longobarzii în Peninsula Italică

Instalarea regatelor gotice şi france, în Europa Occidentală, părea să fi
instaurat un interval de echilibru în epoca – numită de majoritatea istoricilor
medievişti – Antichitatea Târzie. Această configuraţie politică aparent
stabilă va fi tensionată şi în final dezagregată de campaniile împăratului
bizantin Iustinian, iniţiate în vederea restabilirii unităţii originare a
Imperiului Roman. Intervenţia militară a cezarului constantinopolitan
împotriva ostrogoţilor din Italia a favorizat instaurarea unui vid de putere în
regiune şi a trezit interesul pentru o eventuală expansiune spre sud-vest,
printre populaţiile germanice din zonele central-europene.
Deja în anul 568, longobarzii îşi fac apariţia în Câmpia Padului.
Unitatea politică a Peninsulei Italice, restabilită de Iustinian (555), durase
ceva mai mult de un deceniu. Longobarzii, originari probabil din Scandinavia,
au migrat spre sud, aşezându-se temporar, într-o primă etapă, pe
coasta meridională a Balticii. În anul 5 î. Hr. sunt învinşi de Tiberiu pe
Elba, iar în anul 167 d. Hr. se aşează în vecinătatea Panoniei romane.
Izvoarele tac, o vreme, în privinţa lor. În anul 489, ei reapar ca invadatori în
ţinuturile locuite de rugi (sudul Austriei), care rămăseseră neprotejate după
succesul lui Odoacru în Peninsula Italică.
La sfârşitul secolului al V-lea, longobarzii sunt semnalaţi în Panonia,
convertiţi la creştinismul arian şi practicând o viaţă seminomadă. Regele
lor, Wacho (510-540), îşi sporeşte prestigiul, căsătorindu-şi fiicele cu regii
merovingieni şi întreţinând relaţii amicale cu Bizanţul. Acest stat panonic
al longobarzilor prosperă, fiind situat pe importanta arteră comercială care
lega Aquileea de Marea Baltică. În schimbul unor recompense substanţiale,
promise de Iustinian, Andoin, succesorul lui Wacho, cooperează la
succesul decisiv pe care-l obţin bizantinii în Italia împotriva ostrogoţilor
(552). Alboin (? – 572), fiul lui Andoin, declanşează o vastă migraţie a
longobarzilor spre sud-vest (568), după ce, în anul precedent, se aliase cu
avarii, o populaţie de stepă nou-venită, pentru a-i zdrobi pe gepizi, rivalii şi
vecinii săi germanici orientali. Trupele sale forţează limes-ul de la Friuli şi
invadează Câmpia Padului, cucerind rapid Aquileea, Treviso, Vicenza,
Verona, Brescia, precum şi oraşele fortificate Milano, Padova, Mantova şi
Cremona. Singură Pavia rezistă vreme de trei ani (569-572) în faţa
invadatorilor.
În ciuda faptului că Alboin e asasinat (572) şi Cleph, un rege ales
pentru a-l înlocui, e ucis la rândul său (574), longobarzii străpung Apeninii,
consolidându-şi controlul nu numai în partea septentrională, ci, inclusiv, în
unele regiuni meridionale din Peninsula Italică, unde întemeiază ducatele
de Spoleto şi Benevento. Pe fondul climatului de instabilitate care e
instaurat de tendinţele centrifuge ale ducilor germanici, pe parcursul
următorului deceniu de interregn, bizantinii reuşesc să-şi fortifice poziţiile,
instalând la Ravenna un atotputernic exarh (reprezentantul puterii imperiale
bizantine) şi organizând, în perimetrul fostelor provincii, ducatele de
Pentapolis, Tuscia, Roma şi Neapole.
Regalitatea longobardă e reinstaurată în anul 584. Beneficiarul e
Authari, fiul lui Cleph. Dar abia Agilulf (590-616), succesorul lui Authari,
se angajează pe calea ireversibilă a reconcilierii cu populaţia indigenă, greu
încercată în anii de anarhie, căsătorindu-se cu Teodolinda, o bavareză
catolică şi atrăgându-i, în jurul palatului său din Monza, pe supravieţuitorii
tradiţionalelor pături conducătoare ale Italiei.
În faţa ineficacităţii exarhului bizantin, papa Grigore cel Mare
(590-604) îşi asumă responsabilitatea protejării Cetăţii Eterne. Negociind
direct cu regele Agilulf, îi îndepărtează în trei rânduri pe longobarzi din
împrejurimile Romei. Concomitent, se străduieşte să-i convertească pe
invadatori, fără a obţine rezultate semnificative. În anul 604, îl botează pe
Adaloald, moştenitorul tronului, dar masa compactă a cuceritorilor rămâne
în continuare ataşată arianismului. De altfel, pe parcursul secolelor
VII-VIII, longobarzii îşi continuă expansiunea în detrimentul zonelor de
stăpânire bizantină, ocupând Padova (602), Genova (643) şi Tarentul (675).
În 751, ei reuşesc să cucerească Ravenna, capitala exarhatului.
Până la dezagregarea sa, în a doua jumătate a secolului al VIII-lea,
regatul longobard a fost destul de vag articulat. Provincia romană a fost
înlocuită cu ducatul. Spre deosebire de ostrogoţi, care-l menţinuseră,
longobarzii au distrus aparatul administrativ roman. În consecinţă, regii şi ducii îşi acumulau veniturile cu ajutorul intendenţilor, numiţi gastaldi, de
pe vastele domenii rurale, confiscate, probabil, de la proprietarii autohtoni.
Vămile şi taxele percepute la traversarea podurilor furnizau doar profituri
minime.
În pofida faptului că se romanizează în câteva generaţii, populaţia
longobardă îşi păstrează organizarea tradiţională în farae, grupuri familiale
independente, constituite din ţărani-soldaţi. Monarhia e electivă. Regele,
care controlează efectiv doar regiunea numită ulterior Lombardia, e ales de
duci, dar puterea sa contrastează vizibil cu autoritatea liderilor semnificativi
ai acelor farae. Începând cu anul 626, reşedinţa puterii regale e fixată la
Pavia.
În restul Peninsulei Italice, ducii longobarzi, a căror funcţie era
ereditară, adoptă o politică independentă radicală. Suitele regilor şi ale
ducilor sunt constituite din aşa-numiţii gasindi, protejaţi de un wergeld
superior şi recompensaţi cu posesiuni funciare apreciabile. Arimanii sunt
obligaţi să presteze serviciu militar, în schimbul pământurilor cu care
fuseseră înzestraţi şi beneficiază de toate drepturile civile. Ei constituie
casta războinicilor. Aldii sunt supuşii aristocraţiei militare. Se bucură de o
libertate individuală limitată şi au un statut similar cu cel al colonilor
romani. Sclavii sunt utilizaţi la cultivarea pământului, la creşterea
animalelor şi în producţia artizanală.
În replică la politica iconoclastă promovată de împăraţii bizantini din
dinastia Isauriană, papa Ştefan al II-lea (752-757), după ce sesizează
intenţia regilor longobarzi, Liutprand şi Aistulf, de a cuceri întreaga Italie,
inclusiv teritoriile din Exarhatul de Ravenna şi Pentapoli, asupra cărora
pontificatul roman îşi afirma autoritatea spirituală, cere doar formal spijin
curţii constantinopolitane, pentru ca, apoi, să-şi caute un nou protector, în
persoana regelui francilor, Pepin. Alianţa cu monarhul carolingian se
încheie la Ponthion (754). Ştefan al II-lea, primul papă care trece Alpii,
pentru a se adresa barbarilor, îl unge din nou pe Pepin, împreună cu fiii săi,
Carol (viitorul Carol cel Mare) şi Carloman şi le acordă titlul de „patriciu al
romanilor”. În respectiva calitate, regele franc devenea, în locul împăratului
bizantin, protectorul pontificatului roman.
Oarecum compensatoriu, Pepin întreprinde două campanii victorioase
împotriva longobarzilor (754/756). Teritoriile recucerite de la germanici nu
le va restitui bizantinilor, ci le va dărui urmaşilor Sfântului Petru. Astfel a
fost constituit Statul Pontifical, cu largul concurs al regilor carolingieni.
Întrucât regele longobard, Desideriu, încercase, printr-o serie de manevre, să smulgă anumite teritorii din patrimoniul papalităţii, regele franc, Carol
cel Mare intervine în Italia, la cererea suveranului pontif Adrian I
(772-795). Francii obţin o victorie decisivă la Pavia (774). Desideriu, care,
temporar, fusese cumnatul suveranului franc, e detronat şi internat într-o
mănăstire. Carol cel Mare îşi însuşeşte, triumfător, coroana de fier a regilor
longobarzi. Doar ducatele longobarde din Italia meridională vor supravieţui
tendinţelor de expansiune ale francilor.

Cel de-al treilea val de migratori (sec. VI-VII)

Cel de-al treilea val migrator cuprinde populaţii extrem de diverse
sub raport etnic: germanici, turanici, slavi şi semiţi. Cu excepţia
longobarzilor şi a arabilor, aceste seminţii vor întemeia
formaţiuni statale în Europa Orientală şi-n Peninsula Balcanică. În
general, statele întemeiate de populaţiile germanice şi turanice vor avea o
viabilitate limitată în timp, pe când principatele şi regatele slavilor sau
califatele, sultanatele şi emiratele arabe se vor dovedi durabile.

Statul franc merovingian

În secolul al IV-lea francii, divizaţi în două ramuri, salieni şi ripuari,
vegetau în Toxandria, regiune care, din perspectivă geografică, se
confundă, aproximativ, cu Brabantul de astăzi. În a doua jumătate a
veacului următor, francii ripuari ocupau Masivul Renan, de la Mainz la
Bonn, în timp ce francii salieni, situaţi mai la nord, rămâneau fideli alianţei
cu Roma. Comandantul militar roman Aegidius îi alungă pe vizigoţi din
Orléans, iar succesorul său, comitele Paulus, îi izgoneşte pe saxoni,
cooperând cu forţele militare ale regelui franc salian Childeric, fiul lui
Meroveu.
Clovis (Chlodovec), urmaşul lui Childeric, este întemeietorul dinastiei
merovingiene. După ce ajunge rege al francilor (481), el promovează o
politică premeditată de extensiune şi unificare statală. În primul rând îşi
elimină toţi rivalii şi opozanţii din interiorul comunităţii france. Îşi stabileşte reşedinţa la Tournai. Apoi, pe parcursul anului 486, încorporează
în regatul său statul lui Syagrius, stăpânul unei entităţi politice postromane
din Galia, cu reşedinţa la Soissons.
În 493, Clovis se căsătoreşte cu principesa burgundă catolică Clotilda.
Sub influenţa soţiei, dar şi din oportunism politic, Clovis se botează la
Reims, cu concursul Sfântului Remy, împreună cu 2 000 de războinici. În
urma acestui proces de convertire, francii devin singura seminţie de
orientare catolică, în mijlocul unei multitudini de neamuri germanice, care
se creştinaseră în varianta eretică, ariană. În 496 şi apoi, din nou, în 505,
Clovis îi învinge pe alamani şi-i constrânge să se supună. Marea realizare
politică a proaspătului convertit nu a fost însă expediţia organizată, în anul
500, împotriva regelui burgund Gondebaud, care a constituit, practic, mai
mult o răfuială de familie, ci cea din 507, împotriva regelui vizigot Alaric
al II-lea, soldată cu victoria istorică a francilor de la Vouillé. Monarhul
vizigot s-a numărat printre victimele bătăliei. Intervenţia paşnică, dar
autoritară, a regelui ostrogot Theodoric în arbitrarea şi dezamorsarea
conflictului le-a facilitat vizigoţilor păstrarea Septimaniei, adică a regiunii
dintre Pirinei şi Ron. Întrucât ostrogoţii, învingători ai burgunzilor,
anexează Provenţa (Provence), cele două regate gotice rămân învecinate pe
mai departe, ameninţând să devină o importantă putere ariană în zona
Mediteranei Occidentale, mai ales după ce vizigoţii i-au oferit coroana lui
Theodoric.
În 511, după moartea lui Clovis, Regatul Franc, care înglobase şi
regiunile sud-vestice ale fostei Galii, până la Pirinei, după victoria de la
Vouillé, a fost împărţit între fiii săi, Thierry, Clodomir, Childebert şi
Chlothar. Ultimul, mort în 561, a lăsat alţi patru urmaşi, Charibert,
Gontran, Sigebert şi Chilperich, care vor fragmenta, la rândul lor,
formaţiunea statală pe care o moşteniseră.
Expansiunea va continua, în condiţiile unor rivalităţi intestine, şi după
dispariţia lui Clovis. Septimania, Provenţa, Burgundia, Thuringia şi, mai
târziu, Bavaria sunt anexate sau constrânse să accepte o relaţie de
subordonare. Cuceririle se încheie după 560. Urmează o perioadă de
războaie civile. Unitatea regatului este restabilită (613) de către Chlothar al
II-lea, căruia i-a succedat cel mai faimos monarh merovingian, Dagobert
(629-639). Renumele acestuia se explică prin faptul că i-au urmat la tron o
serie de regi lipsiţi de personalitate şi instinct politic. Posteritatea sau,
poate, chiar contemporaneitatea i-a botezat „regii trândavi”. În statul franc merovingian, regatul (regnum-ul) e asimilat cu
patrimoniul funciar. Este transmisibil ereditar, dar cu excluderea femeilor.
Descendenţii masculini sau colaterali împărţeau regatul în mod echitabil, în
concordanţă cu înţelegerile de natură politică şi strategică survenite între ei.
În timpul vieţii, regele putea să-şi dezmoştenească descendenţii masculini,
tăindu-le părul lung şi expediindu-i la mănăstire. Monarhul avea dreptul de
a negocia şi chiar de a înstrăina părţi din regnum-ul său. Partajele
succesorale erau definitive şi absolute.
Administraţia centrală a statului merovingian gravita în jurul
palatului regal (palatium, aula regis). Corpul administrativ central era
compus din mai mulţi funcţionari superiori (palatini, aulici), care aveau
atribuţii oarecum similare cu nişte miniştri dintr-un stat modern.
Coordonatorul acestui grup de palatini era majordomul (maior domus),
supremul administrator al palatului şi al regatului. Numit şi revocat de
şeful statului, el n-a fost, în general, conducătorul unei înalte aristocraţii
anarhice şi opozante, ci tocmai adversarul acesteia. Spre sfârşitul
secolului al VII-lea, demnitatea respectivă se fixează într-o singură
familie nobilă şi se transmite pe cale ereditară.
Sub ordinele majordomului îşi îndeplineau atribuţiile următorii palatini:
senescalcus (un fel de stolnic), comes stabuli (administratorul
grajdurilor regale), cammerarius (şeful aprovizionării), abbas palatii
(paznicul relicvelor), referendarius (cancelar), pincernarius (pivnicer),
thesaurarius (trezorier), comes palatii (un fel de vornic). Printr-un ordin
regal se mai convoca, uneori, o adunare consultativă, numită concilium
sau placitum. În secolul al VII-lea se conturează un consiliu lărgit
(conventus generalis), din care făceau parte toţi agenţii regali din
provincii şi înalţii demnitari ecleziastici.
În organizarea sistemului administrativ local, francii au apelat la
modelul roman, preexistent. În fruntea fostelor circumscripţii romane
(civitas, territorium, pagus), regii merovingieni au desemnat un judex
publicus (rang roman târziu) sau un comes (grafio). Aceştia cumulau
toate atribuţiile administrative şi erau revocabili. În schimbul prestaţiei
lor, puteau exploata pământurile fiscului şi-şi puteau însuşi o treime din
valoarea amenzilor. Subordonaţii comitelui se numeau ministri sau
juniores. Când circumscripţiile erau prea întinse, se organizau
subdiviziuni, gestionate de vicari sau vicecomiţi. Mai exista o categorie
de funcţionari mărunţi, care-i cuprindea pe tribuni şi centenari. Uneori,
mai multe circumscripţii teritoriale erau subordonate unui duce (dux), superior în rang faţă de comiţi. Acesta dispunea de propria sa echipă de
ministri. Exista şi un organ de control compus din missi regales (trimişii
regali), care aveau atribuţiile unor inspectori.
În Regatul Merovingian s-au menţinut toate impozitele romane,
precum şi procedeele fiscale pe care le comportau acestea. Impozitele
directe erau de două genuri: capitatio terrena (impozit funciar) şi
capitatio humana (impozit personal). Perceperea obligaţiilor fiscale se
făcea pe baza unor recensăminte prealabile (libri censuales sau polyptici).
În a doua jumătate a secolului al VI-lea, întrucât regii merovingieni n-au
revizuit situaţia statistică din acele libri censuales, moştenite de la
romani, s-au declanşat numeroase revolte antifiscale. Impozitele directe
erau percepute de comite, prin intermediul aşa-numiţilor exactores.
Impozitele indirecte erau mult mai diverse: vămi (telonea), taxe
pentru întreţinerea drumurilor şi a podurilor (rotaticus, pulveraticus,
pontaticus), obligaţia de a-l găzdui pe suveran, însoţit de suita sa
(hospitalitas) şi rechiziţii în favoarea armatei (procuratio). Primele două
categorii de impozite erau arendate unor telonearii. Alte surse de câştig
ale monarhilor merovingieni erau: domeniile (villas) regale (curtea naveta
între aceste reşedinţe), veniturile din justiţie (amenzi) şi din exploatările
miniere, prăzile de război (o vreme încă trase la sorţi) şi, poate, baterea
monedei.
În vremea dinastiei merovingiene nu exista o armată permanentă.
Nobilii războinici din anturajul suveranului (antrustiones) constituiau
doar o gardă personală restrânsă. În cazul unui conflict militar de
proporţii, la ordinul regelui, orice supus valid era dator să presteze
serviciul militar, pe cheltuială proprie. Comiţii comandau trupele
recrutate din propria lor circumscripţie administrativă, iar ducii erau
comandanţi de armată. Întrucât aceste trupe de diletanţi aveau o eficienţă
militară îndoielnică, mulţi regi merovingieni au recurs şi la mercenari
străini. Abia o dată cu iminenţa invaziilor sarazine (musulmane),
majordomii se vor strădui să recruteze o veritabilă armată de profesie.
Cu sedentarizarea francilor şi întemeierea statului franc, care se va
dovedi cel mai viabil dintre regatele barbare germanice, se încheie cel
de-al doilea val de migraţii (Völkerwanderungen) sau invazii (invasions). 

Heptarhia anglo-saxonă

După mutarea unor garnizoane în Galia (406-407) şi retragerea, pe
parcursul anilor următori, a întregului personal militar şi
administrativ imperial din Britania, populaţia celtică, mai mult sau mai
puţin romanizată, a fostei provincii romane s-a regrupat într-o serie de
mărunte formaţiuni statale rivale. Acestea vor păstra un vag contact cu
fosta metropolă, dar se vor dovedi fără replică în faţa incursiunilor
efectuate de triburile celtice ale picţilor, scoţilor, caledonienilor şi, în ultimă
instanţă, de cele germanice ale anglo-saxonilor şi ale iuţilor.
Singurele informaţii referitoare la această epocă obscură sunt furnizate
de Viaţa Sfântului Germanus din Auxerre, de Procopiu din Caesareea, în
Războiul cu goţii, de cronicarul Gildas (516-570), în Despre cucerirea şi
distrugerea Britaniei, de autorul ecleziastic Beda Venerabilul (673-735), în
Istoria ecleziastică a englezilor şi de un compilator târziu, Nennius (în jur
de 800), în Historia Brittonum. Doar în opera ultimului autor e pomenit
celebrul erou autohton, Arthur Tintagel (dux bellorum) şi faimoasa sa
reşedinţă, Avalon, care au alimentat fascinantul ciclu de legende al
Cavalerilor Mesei Rotunde. Când fac referire la secolul al V-lea, izvoarele,
de altfel nesigure, evocă numele a doi lideri locali: celtul Vortigern
(onomastica e suspectă) şi „romanul” Ambrosius Aurelianus, descendent al
unei familii consulare creştine. Primul a apelat, se pare, la ajutorul unor
mercenari saxoni, conduşi, afirmă tradiţia cronicărească, de doi fraţi,
Hengist şi Horsa. Aceştia, după ce îi alungă pe invadatorii celtici din nord,
refuză să se întoarcă pe continent şi după victoria de la Aylesford ocupă
întreaga regiune Kent, întemeind, treptat, un regat. Sfântul Germanus, sosit
în Britania pentru a combate pelagianismul, în anul 429, nu mai întâlneşte,
cu excepţia unui tribun, la Verulanum, nici un alt funcţionar roman.
Oraşele, conduse de decurioni şi episcopi proprii, constituiau alianţe cu
caracter federativ. La revenirea sa în Britania (440-444), Germanus percepe societatea locală ca aflându-se într-o fază avansată de descompunere.
Autoritatea o deţin şefii tribali şi tiranii.
Între anii 449 şi 519, valuri succesive de migratori, angli, saxoni şi iuţi,
veniţi din Peninsula Iutlanda sau de la gurile Weserului, întemeiază pe
coastele orientale şi sudice ale Britaniei o suită de formaţiuni statale,
precum: Kent, Sussex, Wessex şi East England. Aceleaşi surse discutabile
menţionează o victorie a băştinaşilor celţi şi romani împotriva intruşilor
anglo-saxoni, la Mons Badonicus, în jurul anului 490 sau, poate, 520.
Menestrelii celţi au atribuit succesul imaginarului rege Arthur, care devine
astfel protagonistul unei întregi literaturi medievale, de inspiraţie legendară.
E drept, după confruntarea amintită, atacurile anglo-saxone au încetat,
vreme de trei decenii.
Al doilea episod al cuceririi şi germanizării Britaniei (552-600) se
încheie cu constituirea regatelor anglo-saxone Mercia, Essex şi
Northumbria.
Celţii, repliaţi în Ţara Galilor (Wales), Cornwall, Devon şi Scoţia, vor
întreţine o stare conflictuală cu cele şapte state anglo-saxone, iar apoi cu
Regatul Englez, vreme de secole. Un important segment al populaţiei
celtice a emigrat, începând cu a doua jumătate a secolului al V-lea, fie spre
Irlanda (legenda Sf. Patrick e un argument în acest sens), fie spre continent,
stabilindu-se în Peninsula Armoricană, care, în consecinţă, va fi botezată
Bretania în epoca medievală.

Alamanii

Alamanii sunt probabil rezultatul regrupării unor triburi germanice
iniţial dispersate. Chiar semnificaţia cuvântului arhaic germanic
alamanni, care se traduce prin toţi oamenii, trădează o origine etnică vădit
compozită. Cavaleria alamană, înarmată cu săbii lungi, e menţionată
sporadic în secolul al III-lea şi din ce în ce mai frecvent în secolul următor.
În anul 406 alamanii pătrund în Alsacia. Peste un secol, în urma unui atac
al francilor, se refugiază în fosta Raetia (506). După ce o vreme acceptă protectoratul regatului ostrogot, în urma declanşării campaniei lui Belisarie,
alamanii intră sub controlul regilor franci ai Austrasiei. Abia spre sfârşitul
secolului al VI-lea se convertesc la creştinism. Spre finele veacului al
VII-lea ducii alamani îşi recâştigă independenţa. Perioada de emancipare se
încheie odată cu campaniile majordomului merovingian, Charles Martel,
împotriva alamanilor (709-712). Învinşi, aceştia vor accepta tutela statului
franc. În secolul IX, teritoriul locuit de alamani devine un comitat
încorporat în imperiul carolingian.