IMPERIILE ŞI BARBARII. MARILE MIGRAŢII SAU MARILE INVAZII

Imperiile şi barbarii sunt două civilizaţii profund diferite, care se

ciocnesc viguros, pe parcursul secolelor IV-VII, atât în Europa, cât şi

în Asia. Primele au rădăcini adânci în trecut, celelalte sunt aproape fără

istorie. Locuitorii imperiilor, care sunt romani, hinduşi, chinezi sau perşi,

privesc cu profundă îngrijorare cum aceşti nomazi întâi le ameninţă, iar

apoi le penetrează frontierele. Sedentarilor li se pare un coşmar

nomadismul asiaticilor sau seminomadismul germanicilor şi al slavilor.

Păturile cultivate ale imperiilor nu pot înţelege cum reuşesc aceşti

invadatori să trăiască fără legi civile sau religioase, fără sistem de

învăţământ, aparat birocratic sau tradiţii literar-artistice. În schimb,

populaţia rurală din imperii rămâne fidelă agriculturii, păgânismului,

practicilor magice şi unui sistem social încă gentilic. Prin urmare, între un

agricultor galo sau italo-roman şi unul de sorginte germanică diferenţa nu e

prea pronunţată. Epoca marilor invazii marchează, de fapt, un gigantic

conflict între civilizaţiile strălucite ale imperiilor, care au influenţat sensibil

doar o minoritate privilegiată, şi forţa vitală, primitivă, a maselor nu numai

discriminate, dar şi superficial civilizate.

 Cauzele marilor migraţii

În istoria continentului european au avut loc mari dislocări de populaţii şi

în antichitate. Epoca marilor migraţii, periodizată în secolele IV-VI, se

singularizează însă prin faptul că deplasările au antrenat un procent mai

important din populaţia lumii şi au determinat grave perturbări de ordin

politic.

În intervalul de timp amintit, motivele care au determinat ruperea

echilibrului între cele două lumi (a imperiilor şi a barbarilor) au fost

numeroase. În primul rând, se face simţită uzura Imperiului Roman. Criza economică, socială şi morală, dublată de anarhia politică şi militară,

fenomene declanşate în veacul al III-lea, care n-au putut fi stăvilite de

reformele de la sfârşitul secolului respectiv şi din primele decenii ale celui

următor, s-au radicalizat în perioada finală de existenţă a Imperiului Roman

de Apus. Pe de altă parte, atât bogăţiile tezaurizate de păturile dominante

cât şi stilul de viaţă rafinat şi luxos practicat în societatea romană au fost

potenţiali factori de atracţie pentru seminţiile migratoare, situate pe o

treaptă inferioară de civilizaţie.

În acelaşi timp, nu putem exclude posibilitatea ca societatea germanică

şi cea slavă, să fi traversat, la ora respectivă, o perioadă de progres

demografic. Vorbind despre longobarzi, istoricul medieval Paulus

Diaconus afirma: „au crescut atât de mult, încât nu mai dispuneau de spaţiu

vital suficient”. Probabil concomitent s-a accentuat procesul de stratificare

în societăţile barbare, amplificându-se autoritatea aristocraţiei militare

războinice.

O altă ipoteză ar fi cea de natură climatologică. Se presupune că, în

epoca marilor migraţii sau în cea imediat precedentă, în Asia Centrală s-a

degradat regimul de precipitaţii, iar în regiunile boreale din Europa s-a

produs o răcire a climei. Sub presiunea modificărilor climatice, o serie de

seminţii nomade sau semisedentare au început să se deplaseze, antrenând,

în marşul lor, numeroase alte etnii. S-a declanşat, prin urmare, „efectul

bulgărelui de zăpadă”. Am putea vorbi şi de o redeschidere a conflictului

protoistoric între populaţiile agricole sedentare şi cele războinice nomade.