Hunii

La sud de taigaua siberiană, de la Marea Caspică până în Manciuria, se

întinde un imens ţinut de stepă, fracţionat doar de câteva obstacole

naturale (deşerturile Gobi, Taklamakan şi lanţul munţilor Altai). Această

monumentală „mare de ierburi” a fost străbătută, din cele mai vechi

timpuri, de populaţii nomade indoeuropene sau turco-mongole, în căutare

de păşuni mănoase şi surse de apă. Instabile, seminţiile menţionate

pendulau, în virtutea unui itinerar sezonier, însoţind turmele de vite care le

asigurau existenţa, dinspre platourile înalte, unde arşiţa verilor devenea

suportabilă, spre şesurile nemărginite, unde gerul iernii putea fi înfruntat

mai uşor, şi invers. Respectivii nomazi, dependenţi aproape în exclusivitate

de creşterea animalelor, trăiau la nivelul civilizaţiei neolitice şi constituiau o ameninţare perpetuă pentru imperiile asiatice, care, încă din antichitate,

îşii întemeiaseră prosperitatea pe culturile agricole extensive şi pe

dinamismul activităţilor comerciale şi meşteşugăreşti din mediul urban.

Decalajul cronologic dintre cele două tipuri de civilizaţie, cum remarca şi

celebrul istoric René Grousset, a provocat tragediile istoriei asiatice.

Din multitudinea de populaţii nomade turco-mongole, seminţiile

Hiun-nu, botezate dispreţuitor de către chinezi „oamenii rău mirositori”,

care migraseră din sudul Siberiei până în împrejurimile lacului Baikal, devin

protagoniste pe scena istoriei extrem-orientale încă din secolele IV-III î.Hr..

Până la ora respectivă, grupate în hoarde rivale, triburile Hiun-nu

organizaseră doar incursiuni sporadice asupra provinciilor periferice ale

Imperiului Celest. Spre sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., primul lor stat va fi

fondat de Mao Dun (Mao Tun), care, pentru a monopoliza puterea, îşi

lichidează pentru început propriul tată, iar ulterior întreaga familie şi toţi

eventualii opozanţi. Noul lider politic al populaţiei Hiun-nu va subordona

diversele forţe ale nomazilor unei tactici comune. Totodată, va contura o

armată complexă, formată din corpuri de cavalerie uşoară, care aveau în

componenţă arcaşi redutabili şi din contingente de cavalerie grea, protejate

de cuirase şi dotate cu lănci sau halebarde. Armata chineză, compusă din

infanterişti sau din formaţiuni de care grele de luptă, se va dovedi, decenii în

şir, ineficientă în faţa mobilităţii năvălitorilor din stepă.

Iniţiativa suveranului Ci-Huang-Ti de a construi, la frontiera nordică, o

reţea amplă de fortificaţii, din care ulterior se va dezvolta faimosul Mare

Zid, constituie o primă ripostă a Chinei imperiale la raidurile barbarilor

turco-mongoli. Treptat s-a recurs şi la restructurarea masivă a armatei.

Pentru început s-au importat cai de luptă, extrem de rezistenţi, din Fergana

(Asia Centrală). Astfel s-au constituit premisele pentru consolidarea

trupelor de cavalerie grea, echipate cu arbalete, spade scurte, lănci şi

cămăşi de zale (preluate din ţinuta marţială a războinicilor iranieni). S-a

perfecţionat sistemul de aprovizionare a trupelor, recurgându-se la

utilizarea unor animale de povară extrem de eficiente în transportarea

alimentelor şi a echipamentului de luptă, precum cămilele mongole,

măgarii şi caii tibetani.

În vremea dinastiei Han, s-au resimţit primele efecte pozitive ale

reorganizării pe plan militar şi birocratic. Campaniile împăratului Wu-Di

(141-86 î.Hr.) împotriva adversarilor din stepă s-au soldat cu cinci victorii

răsunătoare. Tânărul general chinez, Ho-Ciu-Ping, îi constrânge pe nomazii

Hiun-nu să se replieze, într-o primă fază, către văile înalte ale râurilor Orhon şi Selenga, la nord de Podişul Gobi, în regiunea unde se vor

configura nucleele marilor imperii turco-mongole din secolele viitoare. În

secolul I d.Hr., un alt general remarcabil, Pan-Cioa, reinstaurează controlul

imperial chinez asupra bazinului Tarâmului şi asupra Marelui Drum al

Mătăsii, izolându-i pe nomazi de principala arteră comercială sino-iraniană

din Asia Centrală. În secolul II d.Hr., Imperiul Celest impune o Pax sinica

întregii Asii Orientale şi-l determină pe conducătorul triburilor Hiun-nu să

accepte dominaţia suveranului chinez.

Una dintre ipotezele istoriografice cele mai circulate susţine că un grup

din ramura nordică a populaţiilor Hiun-nu a migrat spre vest, ajungând în

final la graniţele orientale ale Europei, în timp ce ramura meridională a

seminţiilor respective s-a infiltrat în China de Nord, profitând de prăbuşirea

dinastiei Han (220 d.Hr.), pentru a jefui capitala, Lo-yang, în anul 311 şi a-l

lichida chiar pe împăratul Huai-ti, din dinastia Jin (Tsin, Cin). O altă teorie

consideră că hunii nu puteau fi descendenţii unor triburi Hiun-nu, care se

deplasaseră vreme de două secole spre vest, deoarece limba lor era mai

degrabă înrudită cu idiomurile turcice. O dovadă peremptorie în acest sens

ar fi scrierea „runică” a hunilor, diferită de cea a germanicilor, utilizând un

alfabet de inspiraţie aramaică. Se pare că grafia protobulgarilor, de neam

turcic, a derivat din cea a hunilor.

Cu certitudine, în secolul al IV-lea, hunii erau cantonaţi în regiunea

dintre lacurile Balhaş şi Aral. Suferiseră, probabil, influenţe din partea

nomazilor de origine iraniană, precum alanii şi sarmaţii. Nu e exclus ca

hunii să figureze sub denumirea de kunoi, în celebra Geografie a lui

Ptolemeu, care-i evocă instalaţi între Don şi Volga, în vecinătatea

roxolanilor. Probabil instaurarea unei perioade de secetă, în zona

Turkestanului actual, i-a obligat pe aceşti nomazi originari din Asia Centrală

să se precipite spre Volga (355) şi să-i atace pe alani (strămoşii oseţilor de

azi), transformându-i într-o populaţie satelită, în anii 360-370. De la aceşti

nomazi de sorginte iraniană au învăţat hunii tehnica improvizării unor

fortificaţii cu ajutorul carelor. O legendă susţine că invadatorii asiatici au

descoperit o trecătoare prin smârcurile mlaştinii Meotida, care izola

regiunile nord-pontice de stepele orientale, urmărind o ciută.

Expansiunea ostrogoţilor (greutungi), amplasaţi între Nistru şi Don,

spre Caucaz şi Volga, sub conducerea, se zice, a centenarului Ermanarich

(Ermanerich), a stârnit reacţia explozivă a hunilor şi a alanilor subalterni.

Conduşi de Balamir (Balamber), călăreţii asiatici îi zdrobesc pe ostrogoţi în

stepele Donului (375). Venerabilul rege Ermanarich se sinucide. Withimer (Vitimer), succesorul său, moare într-o confruntare ulterioară. Supravieţuitorii,

fie se refugiază dincolo de Nistru, fie se alătură învingătorilor, sub

comanda regelui lor, Hunimund, nepotul lui Ermanarich. După ce

anihilează rezistenţa ostrogoţilor, hunii progresează fulgerător spre Dunăre,

strivindu-i pe vizigoţii (tervingi) lui Athanaric (376), care simulaseră o

acţiune de împotrivire şi înrobindu-i pe gepizi, care avuseseră proasta

inspiraţie de a se aşeza în Pannonia. În numai trei ani, invadatorii asiatici au

reuşit să anuleze un secol de expansiune germanică. Doar aproximativ 200

000 de vizigoţi, care evitaseră confruntarea cu înfricoşătorii lor adversari

orientali, s-au refugiat în Imperiul Roman, traversând Dunărea pe la Silistra

(376), după ce conducătorii lor, Frithigern şi Alavivus, negociaseră cu

împăratul Valens (364-378) - adept al ereziei ariene - aşezarea lor în

dioceza Tracia.

Din momentul în care ajung în contact cu Imperiul Roman, hunii

trezesc interesul istoriografiei latine. Istoricii romani ai antichităţii târzii,

precum Ammianus Marcellinus, în Istoria sau Iordanes, în Despre

originea şi faptele goţilor, îi zugrăvesc pe barbarii de sorginte asiatică în

culori sumbre, terifiante. Hunii sunt descrişi ca o etnie demonică,

subumană, care consuma cu predilecţie carne crudă. Pe de altă parte,

stârneau o legitimă uimire prin virtuozităţile lor de călăreţi şi arcaşi

neîntrecuţi şi prin arsenalul lor exotic, primitiv dar eficient, compus din

săgeţi cu vârf triunghiular, bici, lasso şi sabie cu tăiş dublu. O imagine mai

veridică şi mai puţin înfricoşătoare a hunilor e creionată în Istoria

bizantină a lui Priscus Panites, care, în calitate de sol al împăratului

Teodosiu al II-lea (408-450), vizitase curtea regelui Attila, în anul 448 şi

avusese ocazia de a-i contacta personal pe vecinii incomozi ai Imperiului

Roman din teritoriile transdunărene.

După moartea lui Balamir (Balamber), la şefia hoardelor asiatice s-au

perindat Karaton şi Uldin. Sub conducerea fraţilor Octar (Getar) şi Rua

(Ruga), hunii, care luaseră în stăpânire Pannonia, aproximativ în jurul

anului 380, secondaţi de seminţiile dependente, în mare parte germanice

(longobarzii, skirii, rugii, herulii, carpii, gepizii, ostrogoţii şi alanii),

întreprind atacuri devastatoare asupra Traciei şi a Asiei Mici (395),

ajungând să ameninţe Antiohia. De altfel, provincia Pannonia prima,

actuala câmpie ungară a Dunării, le va fi atribuită în mod oficial nomazilor

de sorginte turco-mongolă de către împăratul Teodosiu I, în urma

perfectării unui tratat de alianţă. Cei doi coregenţi au lichidat treptat

aristocraţia tribală tradiţională, pentru a impune populaţiilor nomade, pe care le stăpâneau, o structură statală incipientă. În primii ani ai secolului al

V-lea, hunii întreprind numeroase raiduri pustiitoare spre vest, până în zona

Rinului. Probabil sub presiunea lor, ostrogoţii lui Radagais pătrund în

nordul Italiei (405), iar vandalii, suevii şi alanii invadează Galia (406). În

urma negocierilor încheiate cu împăraţii Teodosiu I (379-395) şi Honoriu

(395-423) sau cu generalii Stilicon şi Aetius, hunii devin o masă militară de

manevră, inclusiv în perimetrul Imperiului Roman. Călăreţii asiatici luptă

alături de romani împotriva vizigoţilor din Aquitania (427-428). Îi atacă pe

burgunzii din Renania, fondatori ai unui stat incipient în regiune şi fac

aproximativ 20 000 de victime (435). Inclusiv regele burgund,

Gundicharius, e ucis în luptă. Îngroziţi şi decimaţi, burgunzii se repliază

spre sud, stabilindu-se în Sapaudia (Elveţia romandă). Tot barbarii din

Pannonia sunt utilizaţi de generalul Aetius în procesul de neutralizare a

răscoalei bagauzilor din Galia (437).

Relaţiile de coexistenţă dintre huni şi Imperiul Roman se deteriorează

treptat după moartea lui Rua (Ruga), care survine în anul 434. Nepoţii

acestuia, Bleda şi Attila, orchestrează în cotutelă destinele tuturor supuşilor,

până în 445, când ultimul îl elimină pe fratele său, care îi era coregent. Fiii

celui ucis se refugiază în Imperiul Roman de Răsărit, dar sunt extrădaţi cu

cinism noului stăpân solitar al ţinuturilor de la nord de Dunăre, care,

evident, îi asasinează. După ce Attila ajunge un lider fără rivali, pentru

statul confederativ-nomad al hunilor războiul de jaf devine un fel de

industrie naţională. Imperiul Roman de Răsărit e atacat în repetate rânduri

(445-448), deşi achita un tribut substanţial, de aproximativ 2 100 de livre

de aur, încă din anul 435. Sunt cucerite şi distruse aşezări importante,

precum Viminacium, Singidunum, Sirmium, Philippolis şi Marcianopolis.

Avangarda corpurilor expediţionare hunice a ajuns, se pare, până la

trecătoarea Termopile şi până sub zidurile Constantinopolului.

După anul 449, Attila începe să-şi direcţioneze acţiunile ostile spre

regiunile occidentale ale continentului, deşi generalul Aetius, care era şi

strategul suprem al Imperiului Roman de Apus, întreţinuse relaţii cordiale

cu războinicii nomazi din Pannonia, ţinând cont de faptul că fusese, în două

rânduri, găzduit de către aceştia, atât în calitatea de ostatic (406) cât şi în

cea de refugiat, aflat în dizgraţie la curtea imperială romană (433-434).

Reorientarea politicii externe promovate de suveranul hun se datorează, se

pare, mai multor factori. Au jucat un rol, nu ştim cât de important,

informaţiile cu privire la debilitatea militară şi epuizarea financiară care

afectau imperiul lui Valentinian al III-lea, furnizate de Eudoxiu, şeful răscoalei bagaude, azilant la curtea lui Attila. Pe de altă parte, prodigiosul

rege vandal, Gaiserich, îi incitase, în repetate rânduri, pe huni împotriva

vizigoţilor, duşmanii săi occidentali. Nu trebuie neglijate nici eventualele

intrigi bizantine, proliferate prin intermediul misiunilor diplomatice trimise

la curtea suveranului hun.

Pretextul pentru invadarea Imperiului Roman de Apus l-a constituit

refuzul cu care tratase împăratul Valentinian al III-lea intenţia lui Attila –

care, de altfel, dispunea de un veritabil harem în propria-i reşedinţă – de a

se căsători cu Honoria, sora sa. Anturaţi de aliaţii lor germanici, hunii

traversează Rinul în vara anului 451. Oraşul Orléans rezistă asediului cu

tenacitate, după ce Metz-ul capitulase uşor, în luna iunie. Profitând de

faptul că înaintarea hunilor fusese blocată, generalul Aetius, considerat de

mulţi autori „ultimul roman”, reuşeşte să mobilizeze o armată eterogenă,

care cuprindea, pe lângă romani, vizigoţi, franci, burgunzi şi chiar alani.

Cele două oştiri se confruntă, în apropiere de Troyes, la 20 iunie 451, în

aşa-numita bătălie de la Campus Mauriacus sau, după alte opinii mai

vechi, de la „Câmpiile Catalaunice”. Învinse, trupele lui Attila părăsesc

câmpul de luptă şi se retrag finalmente dincolo de Rin. Nici pierderile

romanilor şi ale aliaţilor lor nu au fost neglijabile. De exemplu, Teodoric I,

regele vizigoţilor, a fost ucis pe parcursul ostilităţilor.

Mitul invincibilităţii hunilor fusese spulberat de victoria lui Aetius de

la Campus Mauriacus, dar potenţialul militar al acestora a fost doar

superficial afectat. Drept urmare, în anul 452, Attila invadează nordul

Italiei, în fruntea hoardelor sale. Sunt prădate, pe parcursul verii, oraşele

Aquileea, Milan şi Pavia. Împăratul Valentinian al III-lea se refugiase de la

Ravenna la Roma. La Mantua, o ambasadă încărcată cu daruri, condusă de

papa Leon I, i-a ieşit în întâmpinare lui Attila, care intenţiona să se îndrepte

spre Roma. După întrevederea cu Sfântul Părinte, suveranul barbar s-a

retras, aproape inexplicabil, în Pannonia.

În anul următor, 453, Attila, supranumit de către romani „Biciul lui

Dumnezeu”, moare penibil, într-o noapte de orgie, prilejuită de căsătoria sa

cu Ildiko (Hildiko), o aristocrată de sorginte germanică. Profitând de

dispariţia suveranului atotputernic al hunilor, regele gepid, Ardarich şi cel

ostrogot, Walamir, organizează o revoltă a seminţiilor germanice înrobite.

Succesorii lui Attila, Ellac şi Ernac, sunt învinşi, în lupta de la Nedao (454)

de insurgenţii germanici. Tentativele de regrupare, iniţiate de alţi fii ai

regelui defunct, sunt de asemenea sortite eşecului. Imperiul lui Attila se destramă finalmente ca o banchiză, dar prestigiul său politic rămâne relativ

viu în memoria colectivă.

Până în anul 468, hunii, aşezaţi între Dunăre şi Nipru, mai atacă Tracia.

Alţi confraţi ai lor devin mercenari în slujba bizantinilor. Până în vremea

lui Iustinian e semnalat un principat al hunilor în Mica Sciţie (Dobrogea).

În acelaşi interval de timp sunt menţionate triburile hunilor cutriguri între

Dunăre şi Don, iar cele ale hunilor utiguri mai la est. Aceste grupuri

nomade relicte vor fi supuse de avari în secolele VI-VII. Încă în secolul al

VII-lea e pomenit un regat hunic efemer, distrus de khazari. Pe de altă

parte, Attila (Etzel) e imortalizat ca personaj în poemele epice medievale

germane, Waltharius şi Cântecul Nibelungilor.