APOGEUL ŞI DECLINUL IMPERIILOR UNIVERSALE
erau hegemonizate de marile imperii (roman, persan, hindus şi
chinez), care manifestau tendinţe de dominaţie universală. În epoca
Antichităţii Târzii, aceste ample formaţiuni statale erau înconjurate şi
asediate de diverse populaţii barbare. Sub pretextul apărării, dar, în
realitate, pentru a-şi compensa necesităţile economice şi militare sau pentru
a diminua tensiunile sociale interne, imperiile se extind programatic,
spoliind şi asimilând în permanenţă etniile care le periclitau frontierele.
Grandoarea şi decăderea marilor puteri din perioada de amurg a antichităţii
se datorează, în bună măsură, tocmai acestei politici de expansiune
teritorială excesivă. Efortul constant de dilatare a epuizat aceste imperii cu
vocaţie universalistă şi a favorizat, începând cu secolul al IV-lea,
declanşarea unei ofensive devastatoare de către populaţiile nomade sau
seminomade.
Astfel, în Asia, seminţiile barbare subjugă China de Nord, atacă şi
ocupă temporar Persia şi India de Nord. În Europa, diverse etnii migratoare
iau în stăpânire, iniţial doar teritoriile transdanubiene şi de peste Rin, pentru
ca apoi să asalteze şi să penetreze frontierele, ameninţând centrele vitale ale
Imperiului Roman. În Africa, berberii, conduşi de Firmus şi aliaţi cu alte
seminţii ale deşertului, năvălesc în provinciile romane, devastându-le
sistematic, după ce, în urma domesticirii dromaderului, din foşti sedentari
se transformă într-o populaţie nomadă, caravanieră. Cămila ajunsese pe
continentul african după cucerirea Egiptului de către perşi, iar împăratul
Septimius Severus o importase în provincia Africa, probabil pe la 200 d.
Hr.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu