Apogeul civilizaţiei antice chineze

Imperiul chinez Han s-a dezmembrat în jurul anului 220 d.Hr.

Decadenţa sa a fost determinată de rolul dominant nefast pe care-l

jucau eunucii la curtea imperială şi de consecinţele economice şi militare provocate de Răscoala Turbanelor Galbene, care fusese reprimată

cu mari sacrificii. Pe ruinele Imperiului Han se vor contura trei state cu

veleităţi imperiale: Wei (cu reşedinţa la Luoyang), Wu (cu reşedinţa la

Nanjing) şi Shuhan (cu reşedinţa la Chengdu).

În anul 265 Sima Yan, un general din statul Wei, întemeiază dinastia

Jin (Tsin-Cin). Apoi, sub numele de împăratul Wudi, înfrânge statul Wu şi

reunifică întreaga Chină sub autoritatea sa (280). În anul 304 se

declanşează o nouă criză, prin faptul că doi principi rivali se adresează

etniilor de origine turcică Hiun-nu şi Hian-bei, cerându-le sprijin. Peste

câţiva ani, populaţia barbară Hiun-nu îl proclamă împărat pe Liu-yuan

(308) şi apoi pe fiul său, Liu-tsong (310-318). Liu-tsong va reuşi, după o

serie de eşecuri, să cucerească Luoyang, oraşul de reşedinţă al dinastiei Jin.

Împăratul Huai-ti e capturat şi executat (313). Noul împărat, Min-ti, va

avea aceeaşi soartă, câţiva ani mai târziu, după ce rezistase barbarilor

printre ruinele fostei capitale Chang-an (316).

Dinastia Jin se refugiază pentru o perioadă de aproape trei secole în

China de Sud. Noul împărat, Yuan-ti (318-322), îşi va alege drept reşedinţă

oraşul Nanjing. Astfel, începe o epocă de două sute de ani, numită

„diviziunea dintre nord şi sud”. Nobilimea, oficialii, învăţaţii, dar probabil

şi alte pături ale populaţiei, în jur de un milion de persoane, s-au refugiat în

Imperiul Jin de Sud. Întrucât, în primele decenii de existenţă ale noului stat,

s-a procedat la redistribuiri de terenuri arabile, nu s-a reuşit reglementarea

impozitelor până în anul 364. Regimul marilor proprietăţi funciare, lucrate

cu ajutorul sclavilor şi al clienţilor, rămâne valabil şi la sud de fluviul

Yang-zi.

În plan religios au loc o serie de schimbări. Pe fondul confucianismului

în declin, taoismul, contaminat de budism, cunoaşte o remarcabilă

ascensiune. După sosirea misionarului Kumārijīva (383), din India,

budismul cunoaşte o răspândire rapidă, mai ales prin traducerea textelor

sanscrite. Mulţi convertiţi la budism, de dată recentă, întreprind călătorii

spre ţara de origine a iluminatului Buddha, pentru a colecta manuscrise cu

conţinut religios. Din această categorie de călători face parte şi Fa Hien,

care, în jurul anului 400, întreprinde un pelerinaj de lungă durată în India.

Jurnalul său de călătorie reprezintă o excelentă sursă de informaţii cu

privire la Imperiul Gupta, în vremea maharajahului Ciandragupta al II-lea.

China de Nord are pe parcursul secolelor IV-V o soartă similară cu cea

a Europei Occidentale în secolele V-VI. Triburile invadatoare Hiun-nu îşi

exercită stăpânirea doar până în anul 352. Ultimii lor monarhi sunt alungaţi de o populaţie manciuriană, numită Mu-jong. Noii stăpânitori îşi stabilesc

reşedinţa la Yen (Beijing) şi apoi o mută la Ye (357). Un şef de origine

mongolă sau tibetană, Fu Hien, îndepărtează de la putere populaţia

Mu-jong (370), recucereşte „drumul mătăsii” până în Kaşgaria şi unifică

întreaga Chină de Nord.

În anul 386, triburile tuoba (T’o-Pa), de neam turcic, originare din

regiunea lacului Baikal, ocupă întreaga Chină la nord de fluviul Yang-zi.

Barbarii încearcă să pătrundă şi în Imperiul Jin de Sud, dar sunt respinşi, în

urma bătăliei de la Fe Shui (387). În nord, seminţiile tuoba vor întemeia

dinastia Wei de Nord, care va domina regiunea până la mijlocul secolului

al VI-lea.

Imperiul din sud nu a fost niciodată realmente ameninţat după bătălia

de la Fe Shui. În ciuda faptului că dinastia Jin, compromisă de stilul fastuos

de viaţă şi de rolul major pe care-l aveau în decizii eunucii, e îndepărtată în

anul 420 şi e urmată, la scurte intervale, de patru dinastii neînsemnate,

invadatorii din nord nu vor reuşi să dezorganizeze structurile imperiale,

până în veacul al VI-lea. 

Vechii germani

Vechii germani

Strămoşii vechilor germani sunt evocaţi deja în scrierile
controversatului navigator antic Pytheas Massaliotul, din secolul al
IV-lea î.Hr. Mai târziu îi pomenesc în istoriile lor Caesar, Tacitus,
Ammianus Marcellinus, Sidonius Apollinaris, Priscus, Cassiodor şi
Iordanes.
În secolele II-III triburile germanice erau divizate în trei ramificaţii
distincte: apuseană, răsăriteană şi nordică sau scandinavă. Din
conglomeratul apusean făceau parte: francii, cantonaţi pe cursul inferior şi
mijlociu al Rinului; alamanii, pe cursul superior al Rinului; frizii, pe
teritorul Olandei actuale; saxonii, pe coastele Mării Nordului; anglii, în sudul, iar iuţii, în nordul Peninsulei Iutlanda; longobarzii, între cursurile
inferioare ale Weserului şi Elbei; suabii, între Elba şi Oder.
În cadrul grupului germanic oriental se remarcau: herulii, rugii, skirii,
amplasaţi pe cursul inferior al Oderului, burgunzii şi vandalii, pe cursul său
mijlociu şi superior, gepizii, între Oder şi Vistula, şi goţii (ostrogoţii şi
vizigoţii), care migraseră spre stepele nord-pontice. În sudul Peninsulei
Scandinavice trăiau reprezentanţii ramurii nordice a seminţiilor germanice,
danii şi suedezii (svear).
În faza incipientă a migraţiilor, vechii germani încă nu atinseseră
stadiul unei civilizaţii de tip urban şi statal. Individul îşi putea duce
existenţa doar în sânul comunităţilor. Expulzat din colectivitate, în virtutea
încălcării grave a unor legi cutumiare, el devenea proscris (wargus) şi putea
fi vânat ca orice animal de pradă.
Familia juca un rol esenţial în societatea germanică. Tatăl dispunea de
mund (în latină mundium), adică de o autoritate nelimitată asupra soţiei şi
copiilor. Nici o măsură nu se putea lua fără aprobarea autorităţii paterne. În
caz de căsătorie, viitorul ginere trebuia să aibă consultări cu prezumtivul
socru, pentru că, de la acesta, urma să-şi cumpere mireasa. Plata, care se
efectua în dimineaţa căsătoriei, se numea „darul de dimineaţă”
(Morgengabe) şi consta în vite, arme, bijuterii sau alte obiecte de preţ.
Niciodată nu se dăruia pământ. Mireasa, conform înţelegerii, primea de la
tatăl ei o zestre acceptabilă. În conformitate cu aceeaşi cutumă, soţia era
privată de dreptul de moştenire. Dacă rămânea văduvă, femeia putea opta
între două alternative: să se căsătorească cu un frate al defunctului şi să
rămână în familia soţului sau să-şi ceară înapoi zestrea şi să se întoarcă la
părinţi.
Ierarhia socială a vechilor germani era oglindită în sistemul juridic.
Dreptul vechi germanic era extrem de original. Forul de judecată, compus
din persoane cu experienţă, vârstnice şi din altele, special abilitate, se
numea malus (mahal). Jurisdicţia vechilor germani, reconstituibilă pe baza
Legii salice şi a altor legislaţii barbare, nu cunoştea pedeapsa capitală sau
privarea de libertate, nici torturile sau amputările. Unica sancţiune judiciară
era amenda sau „preţul sângelui” (Wergeld).
Răspunderea în faţa legii nu era individuală, ci colectivă. Infractorii
insolvabili, care nu dispuneau de resurse financiare suficiente pentru a
achita compensaţia pecuniară (Wergeld) victimelor sau familiilor
victimelor, se puteau adresa rudelor, pentru a-şi achita datoria. Procedura ritualică de transferare a obligaţiilor financiare asupra membrilor apropiaţi
ai familiei e descrisă în Lex salica şi se numeşte chrenecruda.
Prin sistemul de amenzi (Wergeld), vechii germani au încercat să
îngrădească răzbunările personale (vendette), obligând făptaşul să plătească
victimei sau rudelor acesteia o sumă proporţională cu importanţa delictului
şi cu poziţia socială a victimei. De exemplu, pentru uciderea unor
aristocraţi (leudes, antrustiones) se plătea o compensaţie financiară cam de
10-12 ori mai ridicată decât în cazul asasinării unui membru de rând al
tribului. În societatea germanică, cu cât legea pretindea o amendă mai
ridicată pentru molestarea sau suprimarea ta, erai mai bine protejat.
Triburile şi confederaţiile tribale germanice erau conduse de regi, aleşi
iniţial temporar, pe durata expediţiilor războinice, apoi viager, de întreaga
comunitate a războinicilor. Cu timpul, calitatea sau autoritatea respectivă se
transmite ereditar şi devine monopolul anumitor familii prestigioase.
Monarhii germanici permanenţi adună în anturajul lor numeroşi foşti sau
actuali şefi militari, cărora le încredinţează diferite atribuţii. Aşa se
conturează o aristocraţie tribală. Din componenţa societăţii germanice mai
făceau parte războinicii (oameni liberi), liţii (semiliberi) şi sclavii
(neliberi).
Vechii germani, în ciuda faptului că duceau o viaţă semisedentară, au
devenit, treptat, excelenţi făurari. Armamentul lor greu i-a impresionat
deseori pe soldaţii romani. Armele preferate erau francisca, un topor de
mari dimensiuni, cu două tăişuri, utilizat şi la defrişări, care în caz
excepţional putea fi lansat la distanţă, o sabie, scramasaxe, şi o spadă
lungă, folosită cu efecte devastatoare de călăreţi.
Convingerile mitologice şi religioase ale vechilor germani s-au
transmis prin aşa-numita poezie nordică a skalzilor (recitatori populari), din
care s-au păstrat două culegeri, Edda în proză, consemnată în scris, prin
secolul al XIII-lea, de islandezul Snorri Sturluson, şi Edda în versuri, care
a fost multă vreme atribuită înţeleptului Saemund. În viziunea
cosmogonică a acestor creaţii ancestrale colective, la început a existat doar
„hăul cel mare”. „Părintele a toate” a sistematizat haosul originar, i-a creat
pe zeii puri şi pe uriaşii din prima generaţie. Primul cuplu uman a fost
cioplit de divinităţi din două trunchiuri de copac. Universul eddic era
compus din trei tărâmuri cereşti, trei tărâmuri pământeşti şi trei tărâmuri
subpământene. În perimetrul său funcţiona legea destinului, ţesut de cele
trei norne. Cosmologia vechilor germani era articulată în jurul giganticului arbore cosmic Yggdrasill. Reşedinţa zeilor, fortăreaţa Asgardhr, era situată
în coroana copacului-univers.
Zeii îl ucid, până la urmă, pe uriaşul ziditor al lumii. După această
crimă abominabilă, zeii, divizaţi în două tabere, Aseni (uranici) şi Vani
(htonieni), declanşează un conflict sângeros. Până la urmă se încheie pace,
întrucât divinităţile htoniene acceptă să se subordoneze celor uranice. Răul,
adică imoralitatea, sperjurul, violenţa şi fatalitatea, pătrunde în lume, o dată
cu confruntarea dintre zei.
Celebrul „amurg al zeilor” este opera uriaşilor din Ţara de Gheaţă şi a
iazmelor rele, care părăsesc tărâmurile subpământene, de pe rădăcinile
arborelui cosmic Yggdrasill, şi iau cu asalt Asgardhr-ul. În final, aproape
toţi zeii sunt ucişi şi universul e mistuit de flăcări. Câteva divinităţi
supravieţuiesc dezastrului cosmic, iar altele renasc într-o lume nouă. Se
salvează şi un cuplu uman, „Viaţa” şi „Dorinţa de Viaţă”. Ciclul mitologic
se reia, după finalul macabru, escatologic.
Panteonul eddic e populat de Odin-Wodan – zeul suprem, care ştie
aproape totul şi conduce oastea locuitorilor din Asgardhr, în ziua ultimei
bătălii, Thor-Donar – zeul marţial, care stăpâneşte tunetele şi fulgerele,
Skade – gigantica zeiţă a munţilor, căsătorită cu zeul maritim – Njörd, zeul
purităţii luminoase – Baldr-Baldur, poznaşul Loki, zeiţa fertilităţii – Frigg,
consoartă a zeului suprem, şi Freya – personificarea gliei străbune.
Mitologia nordică mai e bântuită de uriaşi siniştri, pitici, spiriduşi buni şi
răi, walkirii şi fecioare ale apelor.
Evanghelizarea, mai întâi a goţilor şi, ulterior, a altor seminţii
germanice, s-a întemeiat pe preexistenţa unor enclave creştine în Crimeea
şi Dobrogea. Iniţiativa i-a aparţinut misionarului Wulfila, propagatorul
ereziei ariene. Bunicii săi, coloni romani instalaţi în Cappadocia, au fost
răpiţi de goţi, cu ocazia unui raid întreprins de aceştia în Asia Mică
(257-258). Wulfila, despre care se presupune, pornindu-se de la
onomastică, că ar fi fost metis, vorbea greaca, latina şi graiul goţilor. În
calitate de cleric creştin, participă la Conciliul de la Antiohia (341), unde
urmau să se reevalueze deciziile Conciliului de la Niceea (325), care
condamnaseră arianismul.
Pe parcursul desfăşurării conciliului, Wulfila e remarcat de episcopul
Eusebiu din Nicomedia. Acesta îl numeşte episcop „în ţara geţilor”, cu
misiunea de a-i păstori pe prizonierii romani din taberele goţilor. Adept al
doctrinei ariene moderate, Wulfila se decide să-i convertească pe goţi.
Tratat de conaţionalii săi drept agent roman, e obligat să fugă şi să ceară azil împăratului Constantin. În compania câtorva adepţi se va instala în
Tracia, lângă Nicopole.
În anul 376 apare o nouă ocazie propice pentru manifestarea zelului
său apostolic. Vizigoţii, presaţi de huni, se stabilesc la sud de Dunăre, în
Moesia, cu permisiunea împăratului Valens, în urma intervenţiei episcopului
Wulfila. Acesta îi va păstori pe goţi doar vreme de câţiva ani, întrucât
moare, în 383.
Convertirea globală a goţilor se va realiza sub îndrumarea colaboratorului
său, Selena, care i-a succedat în calitate de episcop al goţilor.
Acţiunea de prozelitism a lui Wulfila a fost favorizată de traducerea
Bibliei în limba goţilor (350). Pentru a reda sunetele proprii dialectelor
gotice, el a adaptat alfabetul grecesc al vremii sale, care utiliza doar
literele unciale. La goţi, arianismul va deveni credinţă naţională, în
perfectă consonanţă cu limba şi mentalitatea lor. Într-un sfert de secol,
prin contagiune, îmbrăţişează religia creştină, în această versiune eretică,
ostrogoţii, gepizii, burgunzii, rugii, herulii, alamanii şi chiar alanii, popor
de origine iraniană.

Celtii

Celţii

Cele mai vechi referiri la celţi aparţin autorilor eleni Hecateu din
Milet, Herodot şi Xenofon. Aceştia îi evocă mai ales în calitate de
mercenari. Grecii secolului al V-lea î.Hr. utilizau termenul de celţi
(κελτοι) şi ca denumire generică pentru toate seminţiile hiperboreene.
Informaţii mult mai ample şi nuanţate cu privire la civilizaţia celtică din
antichitate oferă operele autorilor greco-latini şi latini Polibiu, Poseidonios,
Strabon, Caesar, Pliniu cel Bătrân, Titus Livius şi Pompeius Trogus.
Spectaculoasa expansiune a celţilor din zonele Europei Centrale spre
regiunile mediteraniene coincide cu epoca fierului La Tène. În secolele
IV-III î. Hr. izvoarele consemnează raidurile galilor în Peninsula Italică şi
cele ale galaţilor în Peninsula Balcanică. Primii ameninţă frecvent Roma,
în timp ce ultimii pradă sanctuarul lui Apollo de la Delfi (279 î. Hr.), iar
apoi trec în Asia Mică şi se stabilesc pe râul Halys. Polibiu nu statuează
nici o diferenţă între celţi şi galaţi. În latină galaţii devin gali. Doar cei din
Galia Transalpină sunt desemnaţi în continuare prin denumirea de celţi
(celtae). Dacă iniţial angajează conflicte cu mecedonienii, o dată cu epoca
elenistică, celţii devin mercenari în slujba grecilor şi a cartaginezilor. Declinul neamurilor celtice se declanşează la sfârşitul secolului al
III-lea î. Hr., pe fondul contraofensivei iniţiate de latini. În secolele II şi I
î. Hr., romanii supun atât Galia Cisalpină cât şi Galia Transalpină.
Trupele împăratului Claudiu, comandate de Aulus Plautius, guvernatorul
Panoniei, ocupă regiunea meridională a Britaniei (43 d. Hr.), la un secol
după Caesar, care organizase prima incursiune peste apele Canalului
Mânecii (Oceanus Britannicus) în anul 55 î. Hr.. În timpul domniei lui
Nero, guvernatorul Caius Suetonius Paulinus atacă insula Mona (azi
Anglesey), unde se afla centrul rezistenţei druide. Cea mai mare parte a
Britaniei, cu excepţia Caledoniei (Scoţia de azi), este cucerită şi pacificată
în urma campaniilor întreprinse de guvernatorul Iulius Agricola, socrul
istoricului Cornelius Tacitus, în anii 78-86 d.Hr.. Stăpânirea romană în
Britania a durat aproape patru secole, răstimp în care, împăraţii Hadrian,
Antoninus Pius, Septimius Severus şi Severus Alexander s-au confruntat
atât cu revoltele autohtonilor celţi cât şi cu atacurile caledonienilor şi ale
picţilor, populaţii cu o reputaţie proastă, din stratul preceltic, cantonate la
nord de celebra fortificaţie cunoscută sub denumirea de „valul lui
Hadrian”.
În secolul al IV-lea, după unele versiuni chiar mai devreme, scoţii
sau goidelii din Irlanda, se insinuează în nordul Britaniei şi-i absorb
treptat pe picţi şi caledonieni. Cu complicitatea acestora, întreprind
raiduri devastatoare în provincia romană Britania, ajungând până la
Londinium. Vor fi respinşi de campaniile împăraţilor Constantinus
Chlorus şi Theodosiu cel Mare. Sub numele de scotti, atecotti sau
hibernii, celţii din Irlanda organizează atacuri succesive, după anul 350 în
Britania şi Galia sau se infiltrază, probabil în calitate de federaţi, în
peninsulele occidentale (Cornwall, Wales-ul de Sud şi Nord). În cea de–a
doua jumătate a secolului următor ei fondează regatul Dalriada, care
cunoaşte o extindere spectaculoasă spre nord şi est în timpul regelui
Aedan Mac Gabrain. Expansiunea stagnează după anul 603, datorită
replicii războinice a northumbrienilor. Picţii, slăbiţi de atacurile
normande, se supun, în anul 843, monarhului scot Kenneth Mac Alpin.
Unificată iniţial sub denumirea de Alban, ţara va adopta ulterior numele
cuceritorilor săi şi va deveni Scoţia.
Societate celtică prezintă trăsături identice în Irlanda, Scoţia, fosta
Britanie romană şi Armorica. Seminţiile celtice, se pare, au fost doar vag
animate de simţul coeziunii şi al organizării politice centralizate. Triburile
(tuath) erau constituite din familii mici (derbfine) şi ginţi/clanuri (fine). Regii tribali (ri) erau recrutaţi din pătura nobiliară (flaithi), de obicei din
familia predecesorului şi desemnaţi de şefii de clanuri, care, la rândul lor,
fuseseră aleşi la sugestia marilor proprietari (aires). Regele convoca
adunarea anuală a tribului (oenach) şi exercita jurisdicţia prin intermediul
unui judecător regal (brithem rig). Uneori se ajungea la o formă
superioară de agregare politică. În fruntea unei federaţii de 30 de triburi
era ales un rege provincial (ruiri). Abia în secolul al X-lea, pe fondul
invaziilor normande, s-a instituit demnitatea regală supremă, prin
alegerea unui rege al întregii Irlande (ri ruirech). Vendetta (faida) era
evitată prin aplicarea unor amenzi. Ofensele şi delictele, ca şi la vechii
germani, erau răscumpărate prin compensaţii achitate în femei- sclave sau
vaci. Pentru uciderea unui rege tribal, infractorul urma să doneze rudelor
victimei 7 sclave şi 21 de vaci. Se recurgea uneori la ordalii. Cei ce-şi
susţineau nevinovăţia erau supuşi la proba apei fierte. Vinovaţii care nu-şi
puteau plăti amenda erau condamnaţi la exil.
Filizii în Irlanda şi barzii în Ţara Galilor erau poeţi, care au transmis
pe cale orală, genealogiile regale şi marile cicluri epice, precum ciclul din
Ulster, ciclul din Leister şi Mabinogion-ul galez. Casta sacerdotală a
celţilor era compusă din druizi. Aceştia, aparent inofensivi, întrucât practicau
astronomia, astrologia şi profeţia, au fost pricipalii promotori ai răscoalelor
antiromane. Unii interpreţi identifică în panteismul druidismului
preocupări legate de nemurirea şi transmigraţia sufletului (metempsihoză)
şi-l apropie de filosofia pitagoreică. Panteonul celtic poate fi reconstituit
din surse narative greco-latine (Caesar – De Bello Gallico, Strabon –
Geografia, Diodor din Sicilia – Biblioteca istorică, Dio Cassius – Istoria
romană şi Lucanus – Pharsalia) şi din izvoare celtice târzii, precum
epopeea irlandeză Mabinogion sau culegerile din secolul al XIV-lea,
intitulate Cartea albă din Rhydderch şi Cartea roşie din Hergest. În
Pharsalia e evocata triada de divinităţi uranice şi chtoniene Teutates,
Esus, Taranis. Caesar îl identifică în scrierile sale pe Teutates cu Mercur,
inventatorul artelor, stăpânul drumurilor şi al călătoriilor, pe Taranis cu
Jupiter, stăpânul cerului, iar lui Esus îi atribuie calităţi specifice zeilor
latini Mercur şi Marte. În rest, panteonul celţilor e populat de peste 400
de divinităţi, din care 300 sunt pomenite o singură dată în izvoare. Printre
zeii majori ai celţilor pot fi evocaţi Lug, protectorul războinicilor, Dagda,
promotorul abundenţei şi al fertilităţii, Ogmios, asimilat lui Hercule,
inventatorul scrierii sacre ogamice, Cernunnos, stăpânul lumii subpământene
Llyr, divinitatea marină. Dintre zeităţile feminine mai importante sunt Epona/Rhiannon, protectoarea echidelor, Rosmerta,
Birgit, Arduina şi triada cu atribuţii necunoscute Morigana, Nemain,
Macha. Animalele sacre adorate de celţi erau cerbul, taurul, calul, porcul
mistreţ şi ursul.

IMPERIILE ŞI BARBARII. MARILE MIGRAŢII SAU MARILE INVAZII

Imperiile şi barbarii sunt două civilizaţii profund diferite, care se

ciocnesc viguros, pe parcursul secolelor IV-VII, atât în Europa, cât şi

în Asia. Primele au rădăcini adânci în trecut, celelalte sunt aproape fără

istorie. Locuitorii imperiilor, care sunt romani, hinduşi, chinezi sau perşi,

privesc cu profundă îngrijorare cum aceşti nomazi întâi le ameninţă, iar

apoi le penetrează frontierele. Sedentarilor li se pare un coşmar

nomadismul asiaticilor sau seminomadismul germanicilor şi al slavilor.

Păturile cultivate ale imperiilor nu pot înţelege cum reuşesc aceşti

invadatori să trăiască fără legi civile sau religioase, fără sistem de

învăţământ, aparat birocratic sau tradiţii literar-artistice. În schimb,

populaţia rurală din imperii rămâne fidelă agriculturii, păgânismului,

practicilor magice şi unui sistem social încă gentilic. Prin urmare, între un

agricultor galo sau italo-roman şi unul de sorginte germanică diferenţa nu e

prea pronunţată. Epoca marilor invazii marchează, de fapt, un gigantic

conflict între civilizaţiile strălucite ale imperiilor, care au influenţat sensibil

doar o minoritate privilegiată, şi forţa vitală, primitivă, a maselor nu numai

discriminate, dar şi superficial civilizate.

 Cauzele marilor migraţii

În istoria continentului european au avut loc mari dislocări de populaţii şi

în antichitate. Epoca marilor migraţii, periodizată în secolele IV-VI, se

singularizează însă prin faptul că deplasările au antrenat un procent mai

important din populaţia lumii şi au determinat grave perturbări de ordin

politic.

În intervalul de timp amintit, motivele care au determinat ruperea

echilibrului între cele două lumi (a imperiilor şi a barbarilor) au fost

numeroase. În primul rând, se face simţită uzura Imperiului Roman. Criza economică, socială şi morală, dublată de anarhia politică şi militară,

fenomene declanşate în veacul al III-lea, care n-au putut fi stăvilite de

reformele de la sfârşitul secolului respectiv şi din primele decenii ale celui

următor, s-au radicalizat în perioada finală de existenţă a Imperiului Roman

de Apus. Pe de altă parte, atât bogăţiile tezaurizate de păturile dominante

cât şi stilul de viaţă rafinat şi luxos practicat în societatea romană au fost

potenţiali factori de atracţie pentru seminţiile migratoare, situate pe o

treaptă inferioară de civilizaţie.

În acelaşi timp, nu putem exclude posibilitatea ca societatea germanică

şi cea slavă, să fi traversat, la ora respectivă, o perioadă de progres

demografic. Vorbind despre longobarzi, istoricul medieval Paulus

Diaconus afirma: „au crescut atât de mult, încât nu mai dispuneau de spaţiu

vital suficient”. Probabil concomitent s-a accentuat procesul de stratificare

în societăţile barbare, amplificându-se autoritatea aristocraţiei militare

războinice.

O altă ipoteză ar fi cea de natură climatologică. Se presupune că, în

epoca marilor migraţii sau în cea imediat precedentă, în Asia Centrală s-a

degradat regimul de precipitaţii, iar în regiunile boreale din Europa s-a

produs o răcire a climei. Sub presiunea modificărilor climatice, o serie de

seminţii nomade sau semisedentare au început să se deplaseze, antrenând,

în marşul lor, numeroase alte etnii. S-a declanşat, prin urmare, „efectul

bulgărelui de zăpadă”. Am putea vorbi şi de o redeschidere a conflictului

protoistoric între populaţiile agricole sedentare şi cele războinice nomade.

Hunii

La sud de taigaua siberiană, de la Marea Caspică până în Manciuria, se

întinde un imens ţinut de stepă, fracţionat doar de câteva obstacole

naturale (deşerturile Gobi, Taklamakan şi lanţul munţilor Altai). Această

monumentală „mare de ierburi” a fost străbătută, din cele mai vechi

timpuri, de populaţii nomade indoeuropene sau turco-mongole, în căutare

de păşuni mănoase şi surse de apă. Instabile, seminţiile menţionate

pendulau, în virtutea unui itinerar sezonier, însoţind turmele de vite care le

asigurau existenţa, dinspre platourile înalte, unde arşiţa verilor devenea

suportabilă, spre şesurile nemărginite, unde gerul iernii putea fi înfruntat

mai uşor, şi invers. Respectivii nomazi, dependenţi aproape în exclusivitate

de creşterea animalelor, trăiau la nivelul civilizaţiei neolitice şi constituiau o ameninţare perpetuă pentru imperiile asiatice, care, încă din antichitate,

îşii întemeiaseră prosperitatea pe culturile agricole extensive şi pe

dinamismul activităţilor comerciale şi meşteşugăreşti din mediul urban.

Decalajul cronologic dintre cele două tipuri de civilizaţie, cum remarca şi

celebrul istoric René Grousset, a provocat tragediile istoriei asiatice.

Din multitudinea de populaţii nomade turco-mongole, seminţiile

Hiun-nu, botezate dispreţuitor de către chinezi „oamenii rău mirositori”,

care migraseră din sudul Siberiei până în împrejurimile lacului Baikal, devin

protagoniste pe scena istoriei extrem-orientale încă din secolele IV-III î.Hr..

Până la ora respectivă, grupate în hoarde rivale, triburile Hiun-nu

organizaseră doar incursiuni sporadice asupra provinciilor periferice ale

Imperiului Celest. Spre sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., primul lor stat va fi

fondat de Mao Dun (Mao Tun), care, pentru a monopoliza puterea, îşi

lichidează pentru început propriul tată, iar ulterior întreaga familie şi toţi

eventualii opozanţi. Noul lider politic al populaţiei Hiun-nu va subordona

diversele forţe ale nomazilor unei tactici comune. Totodată, va contura o

armată complexă, formată din corpuri de cavalerie uşoară, care aveau în

componenţă arcaşi redutabili şi din contingente de cavalerie grea, protejate

de cuirase şi dotate cu lănci sau halebarde. Armata chineză, compusă din

infanterişti sau din formaţiuni de care grele de luptă, se va dovedi, decenii în

şir, ineficientă în faţa mobilităţii năvălitorilor din stepă.

Iniţiativa suveranului Ci-Huang-Ti de a construi, la frontiera nordică, o

reţea amplă de fortificaţii, din care ulterior se va dezvolta faimosul Mare

Zid, constituie o primă ripostă a Chinei imperiale la raidurile barbarilor

turco-mongoli. Treptat s-a recurs şi la restructurarea masivă a armatei.

Pentru început s-au importat cai de luptă, extrem de rezistenţi, din Fergana

(Asia Centrală). Astfel s-au constituit premisele pentru consolidarea

trupelor de cavalerie grea, echipate cu arbalete, spade scurte, lănci şi

cămăşi de zale (preluate din ţinuta marţială a războinicilor iranieni). S-a

perfecţionat sistemul de aprovizionare a trupelor, recurgându-se la

utilizarea unor animale de povară extrem de eficiente în transportarea

alimentelor şi a echipamentului de luptă, precum cămilele mongole,

măgarii şi caii tibetani.

În vremea dinastiei Han, s-au resimţit primele efecte pozitive ale

reorganizării pe plan militar şi birocratic. Campaniile împăratului Wu-Di

(141-86 î.Hr.) împotriva adversarilor din stepă s-au soldat cu cinci victorii

răsunătoare. Tânărul general chinez, Ho-Ciu-Ping, îi constrânge pe nomazii

Hiun-nu să se replieze, într-o primă fază, către văile înalte ale râurilor Orhon şi Selenga, la nord de Podişul Gobi, în regiunea unde se vor

configura nucleele marilor imperii turco-mongole din secolele viitoare. În

secolul I d.Hr., un alt general remarcabil, Pan-Cioa, reinstaurează controlul

imperial chinez asupra bazinului Tarâmului şi asupra Marelui Drum al

Mătăsii, izolându-i pe nomazi de principala arteră comercială sino-iraniană

din Asia Centrală. În secolul II d.Hr., Imperiul Celest impune o Pax sinica

întregii Asii Orientale şi-l determină pe conducătorul triburilor Hiun-nu să

accepte dominaţia suveranului chinez.

Una dintre ipotezele istoriografice cele mai circulate susţine că un grup

din ramura nordică a populaţiilor Hiun-nu a migrat spre vest, ajungând în

final la graniţele orientale ale Europei, în timp ce ramura meridională a

seminţiilor respective s-a infiltrat în China de Nord, profitând de prăbuşirea

dinastiei Han (220 d.Hr.), pentru a jefui capitala, Lo-yang, în anul 311 şi a-l

lichida chiar pe împăratul Huai-ti, din dinastia Jin (Tsin, Cin). O altă teorie

consideră că hunii nu puteau fi descendenţii unor triburi Hiun-nu, care se

deplasaseră vreme de două secole spre vest, deoarece limba lor era mai

degrabă înrudită cu idiomurile turcice. O dovadă peremptorie în acest sens

ar fi scrierea „runică” a hunilor, diferită de cea a germanicilor, utilizând un

alfabet de inspiraţie aramaică. Se pare că grafia protobulgarilor, de neam

turcic, a derivat din cea a hunilor.

Cu certitudine, în secolul al IV-lea, hunii erau cantonaţi în regiunea

dintre lacurile Balhaş şi Aral. Suferiseră, probabil, influenţe din partea

nomazilor de origine iraniană, precum alanii şi sarmaţii. Nu e exclus ca

hunii să figureze sub denumirea de kunoi, în celebra Geografie a lui

Ptolemeu, care-i evocă instalaţi între Don şi Volga, în vecinătatea

roxolanilor. Probabil instaurarea unei perioade de secetă, în zona

Turkestanului actual, i-a obligat pe aceşti nomazi originari din Asia Centrală

să se precipite spre Volga (355) şi să-i atace pe alani (strămoşii oseţilor de

azi), transformându-i într-o populaţie satelită, în anii 360-370. De la aceşti

nomazi de sorginte iraniană au învăţat hunii tehnica improvizării unor

fortificaţii cu ajutorul carelor. O legendă susţine că invadatorii asiatici au

descoperit o trecătoare prin smârcurile mlaştinii Meotida, care izola

regiunile nord-pontice de stepele orientale, urmărind o ciută.

Expansiunea ostrogoţilor (greutungi), amplasaţi între Nistru şi Don,

spre Caucaz şi Volga, sub conducerea, se zice, a centenarului Ermanarich

(Ermanerich), a stârnit reacţia explozivă a hunilor şi a alanilor subalterni.

Conduşi de Balamir (Balamber), călăreţii asiatici îi zdrobesc pe ostrogoţi în

stepele Donului (375). Venerabilul rege Ermanarich se sinucide. Withimer (Vitimer), succesorul său, moare într-o confruntare ulterioară. Supravieţuitorii,

fie se refugiază dincolo de Nistru, fie se alătură învingătorilor, sub

comanda regelui lor, Hunimund, nepotul lui Ermanarich. După ce

anihilează rezistenţa ostrogoţilor, hunii progresează fulgerător spre Dunăre,

strivindu-i pe vizigoţii (tervingi) lui Athanaric (376), care simulaseră o

acţiune de împotrivire şi înrobindu-i pe gepizi, care avuseseră proasta

inspiraţie de a se aşeza în Pannonia. În numai trei ani, invadatorii asiatici au

reuşit să anuleze un secol de expansiune germanică. Doar aproximativ 200

000 de vizigoţi, care evitaseră confruntarea cu înfricoşătorii lor adversari

orientali, s-au refugiat în Imperiul Roman, traversând Dunărea pe la Silistra

(376), după ce conducătorii lor, Frithigern şi Alavivus, negociaseră cu

împăratul Valens (364-378) - adept al ereziei ariene - aşezarea lor în

dioceza Tracia.

Din momentul în care ajung în contact cu Imperiul Roman, hunii

trezesc interesul istoriografiei latine. Istoricii romani ai antichităţii târzii,

precum Ammianus Marcellinus, în Istoria sau Iordanes, în Despre

originea şi faptele goţilor, îi zugrăvesc pe barbarii de sorginte asiatică în

culori sumbre, terifiante. Hunii sunt descrişi ca o etnie demonică,

subumană, care consuma cu predilecţie carne crudă. Pe de altă parte,

stârneau o legitimă uimire prin virtuozităţile lor de călăreţi şi arcaşi

neîntrecuţi şi prin arsenalul lor exotic, primitiv dar eficient, compus din

săgeţi cu vârf triunghiular, bici, lasso şi sabie cu tăiş dublu. O imagine mai

veridică şi mai puţin înfricoşătoare a hunilor e creionată în Istoria

bizantină a lui Priscus Panites, care, în calitate de sol al împăratului

Teodosiu al II-lea (408-450), vizitase curtea regelui Attila, în anul 448 şi

avusese ocazia de a-i contacta personal pe vecinii incomozi ai Imperiului

Roman din teritoriile transdunărene.

După moartea lui Balamir (Balamber), la şefia hoardelor asiatice s-au

perindat Karaton şi Uldin. Sub conducerea fraţilor Octar (Getar) şi Rua

(Ruga), hunii, care luaseră în stăpânire Pannonia, aproximativ în jurul

anului 380, secondaţi de seminţiile dependente, în mare parte germanice

(longobarzii, skirii, rugii, herulii, carpii, gepizii, ostrogoţii şi alanii),

întreprind atacuri devastatoare asupra Traciei şi a Asiei Mici (395),

ajungând să ameninţe Antiohia. De altfel, provincia Pannonia prima,

actuala câmpie ungară a Dunării, le va fi atribuită în mod oficial nomazilor

de sorginte turco-mongolă de către împăratul Teodosiu I, în urma

perfectării unui tratat de alianţă. Cei doi coregenţi au lichidat treptat

aristocraţia tribală tradiţională, pentru a impune populaţiilor nomade, pe care le stăpâneau, o structură statală incipientă. În primii ani ai secolului al

V-lea, hunii întreprind numeroase raiduri pustiitoare spre vest, până în zona

Rinului. Probabil sub presiunea lor, ostrogoţii lui Radagais pătrund în

nordul Italiei (405), iar vandalii, suevii şi alanii invadează Galia (406). În

urma negocierilor încheiate cu împăraţii Teodosiu I (379-395) şi Honoriu

(395-423) sau cu generalii Stilicon şi Aetius, hunii devin o masă militară de

manevră, inclusiv în perimetrul Imperiului Roman. Călăreţii asiatici luptă

alături de romani împotriva vizigoţilor din Aquitania (427-428). Îi atacă pe

burgunzii din Renania, fondatori ai unui stat incipient în regiune şi fac

aproximativ 20 000 de victime (435). Inclusiv regele burgund,

Gundicharius, e ucis în luptă. Îngroziţi şi decimaţi, burgunzii se repliază

spre sud, stabilindu-se în Sapaudia (Elveţia romandă). Tot barbarii din

Pannonia sunt utilizaţi de generalul Aetius în procesul de neutralizare a

răscoalei bagauzilor din Galia (437).

Relaţiile de coexistenţă dintre huni şi Imperiul Roman se deteriorează

treptat după moartea lui Rua (Ruga), care survine în anul 434. Nepoţii

acestuia, Bleda şi Attila, orchestrează în cotutelă destinele tuturor supuşilor,

până în 445, când ultimul îl elimină pe fratele său, care îi era coregent. Fiii

celui ucis se refugiază în Imperiul Roman de Răsărit, dar sunt extrădaţi cu

cinism noului stăpân solitar al ţinuturilor de la nord de Dunăre, care,

evident, îi asasinează. După ce Attila ajunge un lider fără rivali, pentru

statul confederativ-nomad al hunilor războiul de jaf devine un fel de

industrie naţională. Imperiul Roman de Răsărit e atacat în repetate rânduri

(445-448), deşi achita un tribut substanţial, de aproximativ 2 100 de livre

de aur, încă din anul 435. Sunt cucerite şi distruse aşezări importante,

precum Viminacium, Singidunum, Sirmium, Philippolis şi Marcianopolis.

Avangarda corpurilor expediţionare hunice a ajuns, se pare, până la

trecătoarea Termopile şi până sub zidurile Constantinopolului.

După anul 449, Attila începe să-şi direcţioneze acţiunile ostile spre

regiunile occidentale ale continentului, deşi generalul Aetius, care era şi

strategul suprem al Imperiului Roman de Apus, întreţinuse relaţii cordiale

cu războinicii nomazi din Pannonia, ţinând cont de faptul că fusese, în două

rânduri, găzduit de către aceştia, atât în calitatea de ostatic (406) cât şi în

cea de refugiat, aflat în dizgraţie la curtea imperială romană (433-434).

Reorientarea politicii externe promovate de suveranul hun se datorează, se

pare, mai multor factori. Au jucat un rol, nu ştim cât de important,

informaţiile cu privire la debilitatea militară şi epuizarea financiară care

afectau imperiul lui Valentinian al III-lea, furnizate de Eudoxiu, şeful răscoalei bagaude, azilant la curtea lui Attila. Pe de altă parte, prodigiosul

rege vandal, Gaiserich, îi incitase, în repetate rânduri, pe huni împotriva

vizigoţilor, duşmanii săi occidentali. Nu trebuie neglijate nici eventualele

intrigi bizantine, proliferate prin intermediul misiunilor diplomatice trimise

la curtea suveranului hun.

Pretextul pentru invadarea Imperiului Roman de Apus l-a constituit

refuzul cu care tratase împăratul Valentinian al III-lea intenţia lui Attila –

care, de altfel, dispunea de un veritabil harem în propria-i reşedinţă – de a

se căsători cu Honoria, sora sa. Anturaţi de aliaţii lor germanici, hunii

traversează Rinul în vara anului 451. Oraşul Orléans rezistă asediului cu

tenacitate, după ce Metz-ul capitulase uşor, în luna iunie. Profitând de

faptul că înaintarea hunilor fusese blocată, generalul Aetius, considerat de

mulţi autori „ultimul roman”, reuşeşte să mobilizeze o armată eterogenă,

care cuprindea, pe lângă romani, vizigoţi, franci, burgunzi şi chiar alani.

Cele două oştiri se confruntă, în apropiere de Troyes, la 20 iunie 451, în

aşa-numita bătălie de la Campus Mauriacus sau, după alte opinii mai

vechi, de la „Câmpiile Catalaunice”. Învinse, trupele lui Attila părăsesc

câmpul de luptă şi se retrag finalmente dincolo de Rin. Nici pierderile

romanilor şi ale aliaţilor lor nu au fost neglijabile. De exemplu, Teodoric I,

regele vizigoţilor, a fost ucis pe parcursul ostilităţilor.

Mitul invincibilităţii hunilor fusese spulberat de victoria lui Aetius de

la Campus Mauriacus, dar potenţialul militar al acestora a fost doar

superficial afectat. Drept urmare, în anul 452, Attila invadează nordul

Italiei, în fruntea hoardelor sale. Sunt prădate, pe parcursul verii, oraşele

Aquileea, Milan şi Pavia. Împăratul Valentinian al III-lea se refugiase de la

Ravenna la Roma. La Mantua, o ambasadă încărcată cu daruri, condusă de

papa Leon I, i-a ieşit în întâmpinare lui Attila, care intenţiona să se îndrepte

spre Roma. După întrevederea cu Sfântul Părinte, suveranul barbar s-a

retras, aproape inexplicabil, în Pannonia.

În anul următor, 453, Attila, supranumit de către romani „Biciul lui

Dumnezeu”, moare penibil, într-o noapte de orgie, prilejuită de căsătoria sa

cu Ildiko (Hildiko), o aristocrată de sorginte germanică. Profitând de

dispariţia suveranului atotputernic al hunilor, regele gepid, Ardarich şi cel

ostrogot, Walamir, organizează o revoltă a seminţiilor germanice înrobite.

Succesorii lui Attila, Ellac şi Ernac, sunt învinşi, în lupta de la Nedao (454)

de insurgenţii germanici. Tentativele de regrupare, iniţiate de alţi fii ai

regelui defunct, sunt de asemenea sortite eşecului. Imperiul lui Attila se destramă finalmente ca o banchiză, dar prestigiul său politic rămâne relativ

viu în memoria colectivă.

Până în anul 468, hunii, aşezaţi între Dunăre şi Nipru, mai atacă Tracia.

Alţi confraţi ai lor devin mercenari în slujba bizantinilor. Până în vremea

lui Iustinian e semnalat un principat al hunilor în Mica Sciţie (Dobrogea).

În acelaşi interval de timp sunt menţionate triburile hunilor cutriguri între

Dunăre şi Don, iar cele ale hunilor utiguri mai la est. Aceste grupuri

nomade relicte vor fi supuse de avari în secolele VI-VII. Încă în secolul al

VII-lea e pomenit un regat hunic efemer, distrus de khazari. Pe de altă

parte, Attila (Etzel) e imortalizat ca personaj în poemele epice medievale

germane, Waltharius şi Cântecul Nibelungilor. 

Întemeierea primelor regate barbare germanice. Regatul vizigot

Alungaţi de huni, care-i subjugaseră pe vecinii lor, alanii şi ostrogoţii,
vizigoţii se refugiază la sud de Dunăre, cu permisiunea împăratului
roman Valens, care era un simpatizant fervent al ereziei ariene (376). În
anul următor, iritaţi de abuzurile funcţionarilor imperiali, care nu le
respectau statutul de federaţi şi-i ameninţau cu înrobirea, ei se revoltă
împotriva autorităţilor romane. În ziua de 9 august 378, răsculaţii înving
trupele împăratului Valens, lângă Adrianopol. Cezarul roman moare în
luptă. Peste câţiva ani, Teodosiu cel Mare reuşeşte să reprime răscoala şi, în
urma unei înţelegeri, îi cantonează pe vizigoţi, ca aliaţi, în Tracia (382).
În anul 395, regele vizigot Alaric rupe tratatul cu Imperiul Roman de
Răsărit, care data din 392 şi se mută cu supuşii săi în Illyria, după ce
pustieşte Grecia. De aici pătrunde în nordul Italiei (401) şi, fiind respins, se
repliază, mai întâi în Dalmaţia, iar ulterior în Noricum. Cu ocazia unui nou
raid, în octombrie 408, regele vizigot ajunge cu trupele sale până la porţile
Romei. Pretinde asediaţilor un tribut enorm, din care percepe o parte.
Satisfăcut de avuţiile capturate, se retrage temporar în Toscana. Însă, când
împăratul Honoriu, fiul lui Teodosiu cel Mare, refuză să achite integral
tributul solicitat, Alaric asediază Roma, o cucereşte, probabil prin trădare, la
24 august 410 şi o jefuieşte timp de trei zile. Traumatismul moral pe care
l-au suferit romanii, în urma acestui eveniment, a fost enorm. Păgânii
considerau că zeiţa Fortuna abandonase Cetatea Eternă, întrucât aceasta
renunţase la tradiţionalele zeităţi protectoare. Pe de altă parte, autorii creştini
calificau succesul lui Alaric drept o etapă premonitorie a apocalipsei. După decesul lui Alaric (410), în sudul Italiei (intenţiona să treacă în
Sicilia şi de acolo în Africa), vizigoţii, care o capturaseră pe sora
împăratului roman Honoriu, părăsesc peninsula, dar ocupă sudul Galiei
(412). Athaulf (410-415), noul lor rege, îşi alege drept reşedinţă Toulouse
şi se căsătoreşte cu Galla Placidia, sora suveranului roman (414). În 418,
Roma se decide să încheie cu vizigoţii un nou foedus (alianţă), prin care li
se recunoaşte acestora stăpânirea asupra teritoriilor deja controlate
(Narbonne şi Aquitania), cu condiţia să respingă atacurile piraţilor saxoni
sau frisoni, orientate spre coastele atlantice ale Galiei şi să suprime
mişcarea bagauzilor din aceeaşi provincie.
În numele împăratului Honoriu, barbarii germanici, stabiliţi în
Aquitania, invadează Spania, în 418, sub conducerea regelui Wallia
(415-418) şi-i izolează, în final, pe suevi, pentru un secol şi jumătate, în
Galicia şi Lusitania de Nord, iar pe alani şi vandali în Baetica (419-429).
Teodoric I (418-451) încheie un tratat de alianţă (foedus) cu romanii şi
moare în lupta cu hunii, de la Campus Mauriacus (451). Teodoric al II-lea
(453-466) încurajează adoptarea moravurilor romane şi-şi extinde
stăpânirea în Peninsula Iberică. În vremea regelui Euric (466-484) e
alcătuită prima culegere germanică de legi, Codex Euricianus (475), iar sub
Alaric al II-lea (484-507), se instituie, pentru supuşii de origine romană, un
Breviar după Codex Theodosianus, intitulat Lex Romana Visigothorum.
După înfrângerea suferită din partea francilor, la Vouillé (507) şi moartea
regelui lor, Alaric al II-lea, vizigoţii glisează la sud de Pirinei. Amalaric
(526-531) pierde Narbonne şi se retrage la Barcelona. Regatul vizigot se
transformă într-un stat prin excelenţă iberic. În anul 551, vizigoţii pierd
Baetica, în faţa contraofensivei bizantine, iniţiată de basileul Imperiului
Roman de Răsărit, Iustinian. De teama bizantinilor, regii Agila (549-554) şi
Athanagild (554-567) mută capitala statului vizigot de la Sevilla la Mérida
şi după 554 la Toledo. Leovegild (568-586) distruge statul suev (585),
recucereşte Andaluzia şi-i învinge pe basci. În urma celui de-al III-lea
Conciliu toledan, numeroşi episcopi arieni, precum şi regele Reccared se
convertesc la catolicism. Urmaşul acestuia, Sisebut (612-621), îi alungă pe
bizantini din Peninsula Iberică şi declanşează persecuţii împotriva evreilor
care refuză să se creştineze. Cel de-al IV-lea Conciliu de la Toledo (633)
introduce principiul monarhiei elective în regatul vizigot, dar biserica îşi
menţine prerogativa de a-i afurisi pe uzurpatori. Wamba (672-680) e
primul rege barbar care adoptă ritualul încoronării şi al oncţiunii (672).
Spre nemulţumirea vârfurilor aristocraţiei militare (gardingii), el permite accesul păturilor rurale în armată. Ultimii regi vizigoţi sunt Witiza
(701-709) şi Roderich (710-711). Aquila, fiul primului, nemulţumit fiindcă
i se refuzase demnitatea de rege, în virtutea principiului eligibilităţii, îi
cheamă în ajutor pe musulmani. Tarik, o căpetenie nord-africană a maurilor
islamizaţi, după ce traversează Gibraltarul (Jebel-al-Tarik), îl învinge şi-l
ucide pe monarhul vizigot, Roderich, la Gaudalete (711). În câţiva ani,
invadatorii subjugă aproape întreaga Peninsulă Iberică, cucerind Cordoba,
Toledo, Sevilla şi Zaragoza. Aceasta va rămâne sub stăpânire islamică
vreme de mai multe secole. Aquila şi alţi aristocraţi vizigoţi feloni sunt
recompensaţi de către cuceritori cu vaste domenii funciare. Insuccesul
politic al regatului vizigot, la începutul secolului al VIII-lea, se datorează
tendinţelor anarhice ale aristocraţiei militare, nemulţumirii evreilor
persecutaţi pe criterii religioase şi procesului întârziat de catolicizare şi
asimilare a păturii dominante germanice.

Evul Mediu

 APOGEUL ŞI DECLINUL IMPERIILOR UNIVERSALE

Cele trei continente cunoscute în antichitate, Europa, Asia, Africa, 
erau hegemonizate de marile imperii (roman, persan, hindus şi 
chinez), care manifestau tendinţe de dominaţie universală. În epoca 
Antichităţii Târzii, aceste ample formaţiuni statale erau înconjurate şi 
asediate de diverse populaţii barbare. Sub pretextul apărării, dar, în 
realitate, pentru a-şi compensa necesităţile economice şi militare sau pentru 
a diminua tensiunile sociale interne, imperiile se extind programatic, 
spoliind şi asimilând în permanenţă etniile care le periclitau frontierele. 
Grandoarea şi decăderea marilor puteri din perioada de amurg a antichităţii 
se datorează, în bună măsură, tocmai acestei politici de expansiune 
teritorială excesivă. Efortul constant de dilatare a epuizat aceste imperii cu 
vocaţie universalistă şi a favorizat, începând cu secolul al IV-lea, 
declanşarea unei ofensive devastatoare de către populaţiile nomade sau 
seminomade.
Astfel, în Asia, seminţiile barbare subjugă China de Nord, atacă şi 
ocupă temporar Persia şi India de Nord. În Europa, diverse etnii migratoare 
iau în stăpânire, iniţial doar teritoriile transdanubiene şi de peste Rin, pentru 
ca apoi să asalteze şi să penetreze frontierele, ameninţând centrele vitale ale 
Imperiului Roman. În Africa, berberii, conduşi de Firmus şi aliaţi cu alte 
seminţii ale deşertului, năvălesc în provinciile romane, devastându-le 
sistematic, după ce, în urma domesticirii dromaderului, din foşti sedentari 
se transformă într-o populaţie nomadă, caravanieră. Cămila ajunsese pe 
continentul african după cucerirea Egiptului de către perşi, iar împăratul 
Septimius Severus o importase în provincia Africa, probabil pe la 200 d. 

Hr.